Recenta istorie a celor doi miniştri ai Educaţiei – istorie făcută din nedumeriri, declaraţii, dezminţiri, probe puse pe masă, urmate de alte declaraţii şi alte dezminţiri – are toate şansele să alunece în anecdoticul pe care media îl ambalează spectaculos pentru a-l arunca în aceeaşi zi, dacă nu atrage atenţia asupra uneia din problemele cele mai acute ale sistemului universitar roamânesc de azi. Doi miniştri ai educaţiei, unul propus (şi retras), celălalt votat, au fost sesizaţi public, prin intermediul presei, asupra unor ambiguităţi de formă (în primul caz) şi de conţinut (în cel de-al doilea), care aruncă o umbră de suspiciune asupra onestităţii lor umane şi profesionale. Primul lucru vrednic a fi remarcat este faptul că ambele persoane în cauză sunt profesori universitari titulari, altfel spus oameni care au parcurs toate treptele carierei academice, ceea ce ar trebui să presupună interiorizarea regulilor acesteia. Mai mult, în această calitate ambii profesori răspund nu doar (şi nu în primul rând) în faţa unei prese avide de scoop-uri, ci în faţa colegilor lor (cu care se presupune că şi-au creat o relaţie bazată pe încredere reciprocă) şi, mai ales, a studenţilor şi doctoranzilor (asupra cărora se poate proiecta – uneori cu consecinţe administrative – îndoiala care-i vizează pe magiştri).
La intersecţia comunităţii profesorilor cu aceea a studenţilor, universităţile înşile în care activează aceşti profesori (ambii având, în timp, şi responsabilităţi de conducere în cadrul acestora) îşi văd pusă în discuţie credibilitatea (fapt care, iarăşi, în logica zilei de azi, poate atrage consecinţe administrative). În fine, faptul asupra căruia s-a insistat îndelung: responsabilitatea ministrului Educaţiei este faţă de toate cadrele didactice – universitare şi preuniversitare –, faţă de toţi studenţii şi elevii acestei ţări. Ar părea un cinism ieftin ca un om