Aşa cum n-avem, decît încolţind, cînd şi cînd, din cine ştie ce seminţe răzleţe, romane ale familiei, nu-mi ies la socoteală, dacă stau bine să mă gîndesc, nici prea multe cărţi ale musafirului. Poveşti cu tineri încă nerostuiţi, trecînd prin Capitală-n ospeţie, şi bătrîni tutelari. Le-am întîlnit în atîtea şi atîtea contes de vie care poetizează, de obicei, în mărturisirile scriitorilor, răscrucile de traseu literar, dar nu m-aş fi aşteptat, nicidecum, să le recupereze un prozator la debut. O prozatoare, de fapt, Anca Maria Mosora (pseudonimul Ancăi Dumitru), care a publicat, de curînd, la Humanitas, primul ei volum: Arhanghelii nu mor.

Virtutea de căpătîi a cărţii e tactul comparaţiei. Nu întîmplător vorbesc de tact în faţa unui roman fără antecedente, care-şi ia, lejer, toate riscurile: al persoanei întîi şi, pe deasupra, al amintirilor caligrafice şi miresmate, fără zăgaz la ce numeam, devreme în anii de şcoală, ,expresii frumoase". Comparaţii migălite, riduri subţiri de peniţă pe chipuri mate, din porţelan: ,Străzile se pierduseră în urma noastră, fără detalii, ca benzi albastre pe o hartă pe care ştii că o ai, însă nu îi cauţi niciodată legenda." Puse una lîngă alta, dintr-o grijă pentru stil vecină cu pedanteria, micile potriviri, privite de la oarece distanţă, compun desenul marilor asemănări. Asta fiindcă înainte pomenita comparaţie nu-i doar igliţa broderiilor mărunte, ţinînd de-o anume dexteritate a descrierii, ci, mai mult, un principiu de compoziţie, felul de-a spune, pe din două, o poveste. Arhanghelii nu mor e un duet de triangluri care-şi acordă vibraţiile, păstrînd o foarte fină disonanţă. Pe de-o parte, familia T., oameni în vîrstă, cu care tînăra studentă venită de la Braşov, chiriaşă într-un apartament vecin, pe Sfîntul Ştefan, o să se acomodeze cu timpul. Ei, primind-o în fiecare duminică, servindu-i micul lor ritual de vizită,