Se numește răbdare. E ceea ce ne lipsește nouă, românilor, de cele mai multe ori. Imediat după eșecul din finala de la Wimbledon, a treia la rând pierdută pe iarba londoneză, au apărut, ca niște ciuperci după ploaie, destule voci care insinuau, mai mult sau mai puțin imperios, necesitatea/posibilitatea/perspectiva ruperii perechii pe care Horia și Robert o alcătuiesc de trei ani. De ce? Se invoca lipsa titlurilor în turnee de maximă importanță – uitându-se că orice turneu e important, câtă vreme ai ajuns să-l câștigi și că sunt jucători care își încheie cariera fără să fi avut șansa unui singur trofeu. Se invoca bătrânețea lui Robert – uitându-se că aproape toți jucătorii de top 10 de la dublu au trecut bine de tot de 33 de ani. Daniel Nestor, liderul, merge pe 40 de ani. Se invocau, evident, eșecurile din cele trei finale de la Wimbledon – uitându-se că și calificarea într-o finală de Slam este o performanță absolut remarcabilă. Că sunt câteva sute de jucători care iau startul la fiecare Slam și numai câțiva ajung să joace pentru cupa cea mare.
Din fericire, Horia și Robert au avut răbdare.
Citește continuarea analizei pe treizecizero.ro
Se numește răbdare. E ceea ce ne lipsește nouă, românilor, de cele mai multe ori. Imediat după eșecul din finala de la Wimbledon, a treia la rând pierdută pe iarba londoneză, au apărut, ca niște ciuperci după ploaie, destule voci care insinuau, mai mult sau mai puțin imperios, necesitatea/posibilitatea/perspectiva ruperii perechii pe care Horia și Robert o alcătuiesc de trei ani. De ce? Se invoca lipsa titlurilor în turnee de maximă importanță – uitându-se că orice turneu e important, câtă vreme ai ajuns să-l câștigi și că sunt jucători care își încheie cariera fără să fi avut șansa unui singur trofeu. Se invoca bătrânețea lui Robert – uitându-se că aproape toți jucătorii de top 10 de la dublu au trecut bine