Până murim toţi suntem veşnici! Toamna mi se pare anotimpul cel mai potrivit pentru a-ţi apăra veşnicia. În ce mă priveşte, o fac în următoarele feluri:
1) Îl urmăresc la lumina lunii pe vărul meu Ionel Cristescu cum stoarce strugurii cu picioarele. Greierilor nu le-a spus nimeni că s-a terminat vara, iar ei ţârâie ca bezmeticii, umplând uliţele Puţinteiului cu larma lor. Aud mustul şiroind în jgheabul de lemn. Şi-o aud pe mătuşa Aritina zicându-mi că s-a copt pâinea. Şi simt mirosul puternic al pâinii, venind parcă nu de pe pământ, ci din cer, ca şi cum mi l-ar fi trimis mama de acolo. Şi mi se pare, uitându-mă cu ochii înlăcrimaţi la stele, că a urcat şi tata într-un jgheab plin cu struguri, iar mustul ce-i curge de sub tălpi e însăşi noaptea aceasta în care îmi ţin loc de suflet lumina lunii şi greierii, iar la urmă de tot, cocoşii ce se aud şi ei undeva în depărtarea lumii cântând!
2) Dau o fugă până la Bacău de dragul profesorului universitar Viorel Raţi şi al livezii sale de meri de la marginea oraşului, la care se uită cel mai înalt turn de televiziune din Moldova, nu însă şi vreo televiziune! Doamne, câtă frumuseţe le stă la îndemână! La cea a locului se adaugă frumuseţea minţii omului, care chiar ştie să stea de vorbă cu pomii. În special cu merii. Din discuţia lor, ce începe încă din iarnă, ies toamna nişte miresme cum rareori poţi întâlni pe pământ, şi mai ies nişte culori, roşu şi galben, îndeosebi, de-ţi vine să le mănânci, ba chiar o faci, săturându-ţi în primul rând ochii şi sufletul. Unul dintre motivele pentru care sufăr că nu am aripi este că nu pot da o raită pe deasupra merilor lui Viorel Raţi. Tot ce pot face este să mă cufund în adâncimea lor şi să uit să mai ies vreodată la suprafaţă, cu riscul de a nu putea să le urmez exemplul, înflorind în primăvară. Prietenul meu nu prea mă lasă însă singur. Cu pierderea ţinerii de minte, ză
