Sâmbătă seara stăteam pe o terasă uriaşă, cu geamuri mari, prin care se vedea peisajul de afară, dar se şi reflectau imaginile de pe terasă, ca nişte umbre, aşa încât fiecare persoană sau obiect se vedeau în dublu exemplar. Ana, o fetiţă de 3 ani, pe care o ţineam pe genunchi, a strigat dintr-o dată cu uimire, arătând spre geam şi însoţind uimirea cu un râs frumos de copil; "Uite, eu şi cu tine"! "Da, eu şi cu tine", am confirmat, dar fetiţa nu s-a oprit aici. "Uite şi doi taţi", a spus ea, arătând cu degetul spre tatăl său, a cărui imagine se mişca în oglindă, imitând fiecare gest al tatălui original. "Uite şi două bone", a spus iarăşi fetiţa, care se amuza continuu, privind dublurile fiecărei fiinţe şi ale fiecărui obiect în geamurile mari ale terasei. Bona strânsese câteva farfurii de pe masă, apoi dispăruse în bucătărie. "Unde au dispărut bonele?", întrebase fetiţa nedumerită, dar amuzată, în acelaşi timp! Iniţial am crezut că fetiţa se distra, urmărind imaginile din oglindă, dar seara, când am însoţit-o în camera ei pentru un mic joc de seară (Ana are o soră geamănă, Maria, care n-a manifestat însă nici un interes pentru jocul cu imagini, nici n-a dat vreun semn că le-a observat), fetiţa m-a întrebat cât se poate se serios; "Când vin şi Ionii să ne jucăm?" Ea a repetat întrebarea de mai multe ori, exprimând pluralul pentru fiecare persoană prezentă pe terasă. Mama ei era "mamele", bona era "bonele", Ion era "Ionii", Adrian era "Adrianii". Fetiţa credea cu sinceritate că fiecare dintre oameni era dublu, iar acum îşi exprima credinţa aceasta, chemând omul şi imaginea sa, în acelaşi timp, să se joace cu ea.
M-a fascinat această metaforă a legii reflexiei (o lege spirituală a existenţei), atât de serios exprimată în credinţa unui copil. Frumuseţea acestei experienţe mi-a amintit de "destinul de copil" al fiinţei umane, care – la
