Nimic mai simplu decât să anagramezi un cuvânt din patru litere. Şi nimic mai banal decât să observi că, la televiziunile româneşti, cele două vocabule din titlu se simt bine împreună.
Statutul de divă nu implică doar admiraţia publicului, ci şi calităţi care-o plasează pe beneficiara acestei etichete deasupra performerilor obişnuiţi. În mod normal, diva trebuie să fie superlativul vedetei, fie şi pentru că în sonoritatea unui asemenea cuvânt se întrezăreşte aluzia la divinitate. Prezenţa divei nu înseamnă talent pur şi simplu, ci har, adică o zestre aparte, o vocaţie vegheată de un ochi nevăzut, dar atotvăzător. Cum însă lumea de azi e din ce în ce mai dispusă la concesii, iată că nici diva nu mai e ce era odată. Nici în România, nici în alte ţări.
Fapt interesant, diva a început să alunece pe acelaşi tobogan cu termenul care o defineşte. Cu decenii în urmă, doamnele înălţate la acest rang se numeau Greta Garbo, Marlene Dietrich, Ingrid Bergman, Sophia Loren sau Claudia Cardinale (ultimele două conservându-şi, printr-o combinaţie de cosmetică şi miracol, farmecul şi ţinuta chiar şi astăzi). Muzica de operă a fost, la rândul ei, o furnizoare statornică de dive, de la Renata Tebaldi la Sarah Brightman şi de la Virginia Zeani la Angela Gheorghiu, cultivând o veneraţie aproape mistică - şi în fond absolut justificată - pentru Maria Callas. Încă ne mişcăm printre dive autentice, dar nu mai putem zăbovi, fiindcă din urmă vin trupele de asalt ale divelor de tip nou: exotice, stridente, dilatate valoric de maşinăria de PR şi oferite spre consum unui public tot mai puţin exigent.
Televiziunile s-au grăbit să pună ştampila de divă mult mai des decât ar fi normal, comiţând o confuzie enormă între popularitate şi valoare. (E exact confuzia pe care Realitatea TV o întreţine ritualic la galele „Zece pentru România”, unde Rebengiuc, Iureş şi Di
