Inainte de 1989 vorbeam frecvent despre "obsedantul deceniu". Generatia mea nu stia mare lucru despre acei ani. Care erau acestia? Foarte simplu, anii’50. In acei ani – ni se spunea – fusesera comise grave abuzuri si chiar si crime. Fusese un film ca "Puterea si adevarul" in care lupta dialectica intre vechi si nou se afla pe primul plan. stiam insa ca aceasta era directiva venita de la Ceausescu pentru a picta in culori sumbre epoca anterioara lui si a reliefa astfel caracterul benefic al epocii sale. Am crescut cu indoctrinarea obsedantului deceniu ca sa ni se stearga din fata ochilor raul cu care eram contemporani. Acum, la 20 de ani de la caderea comunismului, putem spune cu toata siguranta ca am avut de-a face cu doua decenii obsedante, nu intamplator, primul si ultimul al perioadei comuniste.
Au fost asadar anii ’50, cand au fost distrusi oamenii, dar au fost si anii’80, cand au fost distruse casele, parcurile gradinile. Sa fiu sincer nu stiu care epoca a fost astfel mai rea. Multi dintre aceia carora casele le-au fost daramate s-au omorat sau s-au imbolnavit ireversibil, nu inseamna ca anii ‘80 au fost si anii distrugerii omului? Ba bine ca nu. Intre aceste doua decenii s-au situat celelalte doua, anii’60 si ’70, care par ca intruchipeaza un fel de interval de respiro. Ce s-a intamplat in anii ’60? Am avut declaratia de independenta fata de Moscova, au fost eliberati detinutii politici, a fost Congresul IX pe care ceausistii din convingere nu se sfiesc sa-l laude si acum, revendicandu-se de la "marele eveniment", i-am pacalit pe occidentali, asa ca au venit la noi si Nixon, si De Gaulle, s-a afirmat in literatura generatia lui Nichita Stanescu si Nicolae Breban, revista Romania literara avea o prestanta neobisnuita, traducerile ne asaltau, Nationalul punea in scena piese de Ionescu.
Au urmat anii’70, inaugurati de sinistrele vizi
