In articolul ei din numarul trecut al Observatorului cultural, Iulia Popovici trecea in revista schimbarile survenite in anul 2005 in peisajul presei culturale si, in acelasi timp, atragea atentia asupra citorva subiecte de interes general legate de esenta „jurnalismului de cultura“. Impactul social al acestuia, comparat cu cel al televiziunii sau al comunicarii directe, informale, si problema interferentelor dintre jurnalismul de opinie si cel de cultura erau doua dintre acestea, dar intrebarea centrala a articolului mi-a parut a fi „de ce mediul autohton nu produce ziaristi culturali puri si duri?“.

Cum raspunsul propus (oricare ar fi el) ar merita intr-adevar „o discutie serioasa si extinsa“, as sugera aici citeva idei pentru a schita coordonatele unui spatiu in care s-ar putea purta discutia. Am incercat uneori, dupa lectura Observatorului (sau a altor reviste culturale din Capitala sau din provincie), sa-mi imaginez „profilul“ cititorilor revistei. Nu o data m-am intrebat cine citeste intersectiile pe care le scriu saptaminal si cum le percepe oare: broderii literare ale unui cercetator in ale stiintelor (pure si dure!), transcriere in termeni (sa zicem) simpli a unor idei abstracte, complicate – un fel de cultura pentru „masse“ – sau mai degraba impertinente ale unui intelectual care priveste o lume reala plina de asperitati dintr-un turn, care nu numai ca este de fildes, dar se si afla situat pe o alta planeta?!

Exista intr-adevar un discurs de delegitimare a presei purtat de intelectualii „consacrati“? Al carei prese si cine sint intelectualii „consacrati“? In articolul citat, m-a pus de asemenea pe ginduri expresia „ziaristi culturali puri si duri“; in ce sens „puri“ si cit de „duri“ trebuie sa fie acesti mesageri ai culturii? Nu e oare periculos sa fii prea „pur“ sau prea „dur“ in acest domeniu? Daca insa „pur“ e sinonim cu a fi fi