Dacă toată lumea îl cunoaşte şi îl recunoaşte pe pictorul Val Gheorghiu, puţini mai au răbdarea sau curiozitatea de a-l descoperi şi pe prozatorul cu acelaşi nume, deşi, din 1972, anul apariţiei primului volum de proze scurte (Arlechin în iarbă), autorul a bifat nu mai puţin de 8 volume. Nu e vorba că pictorul îi sabotează pe prozator şi pe eseist, mai ales că cele trei ipostaze trebuie luate împreună şi nu altfel; doar că, spirit ludic, bonom, uneori chiar adolescentin (deşi dicţionarul pare pus pe glume, nu doar cînd îl plasează între Gheorghiu Dej şi Miluţă Gheorghiu, ci şi cînd ne indică vîrsta: 75 de ani, împliniţi anul acesta), artistul însuşi preferă să se amuze pe seama statutului său – mereu a fost considerat, spune el într-un interviu, „cel mai pictor dintre prozatori şi cel mai prozator dintre pictori“. De fapt, după cum se va vedea, e vorba de faţete ale aceleiaşi medalii. Revin, aşadar: dacă printre pictorii ieşeni (şi nu numai) este mereu aşezat în vîrful ierarhiei, literaţii îl privesc cu suspiciune care aduce, uneori, a simpatie. Nu mi-ar fi ciudă, dar în tîrgul de pe Bahlui capul de afiş al prozei l-au ţinut, decenii bune, scriitori precum Corneliu Ştefanache, Grigore Ilisei, Stelian Baboi ori Ion Ţăranu; pe lîngă aceştia, mai ales, locul prozatorului Val Gheorghiu chiar trebuie renegociat. Cît despre cei tineri, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu sau Dan Lungu, încă necopţi după mine sau măcar aflaţi la vîrsta la care cărţile importante sînt de aşteptat, şi ei ar avea ce învăţa din virtuozitatea pe spaţii restrînse în care autorul Madonei cu gîtul lung excelează cum puţinora le reuşeşte. Apărut cu puţin timp în urmă, volumul Omul din gard reprezintă o exigentă selecţie din proza autorului, care ar avea ambiţia de a surprinde, după declaraţiile din preambul, „inefabilul – nu lipsit de patina unui romantism cumva desuet şi vag alienat – o