Sfârşitul de an 2011 surprinde Europa comunitară în plină alertă. Investitorii părăsesc piaţa obligaţiunilor de stat din zona euro. Aceasta se întâmplă pentru că, după cum a declarat recent o sursă oficială G20, „nimeni nu vrea să cheltuiască bani pe ceva despre care se îndoiesc că va funcţiona. Asta se aplică nu numai pentru Europa".
Băncile europene vând titluri de stat şi evită să împrumute guvernele,dintr‑un motiv posibil de întrezărit chiar şi de ageamii: guvernele se dovedesc, rând pe rând, incapabile să restrângă cheltuielile în mod eficient şi să gestioneze resursele bugetare responsabil. Trăim un moment în care „Împăratul este gol!" a devenit lozinca tuturor celor care arată cu degetul în direcţia cabinetelor naţionale europene.
Şi pe bună dreptate: România, dată acum exemplu pentru eficienţa cu care a ştiut arunca în şomaj şi disperare populaţia angajaţilor în slujbe publice, dar şi pe pensionari ori pe tinerii absolvenţi condamnaţi la marginalitate socială din lipsă de angajări, este, în acelaşi timp, incapabilă să limiteze corupţia şi să condamne la puşcărie mafiile oficiale care drenează resursele. S-a zis cu încruntarea la vameşi, clicile „celorlalţi" sunt acum înlocuite de-a binelea cu clicile „noastre" (vezi cazul Apostu de la Cluj), iar în aceste condiţii băncile străine şi fondurile europene fac incursiuni financiare la noi cu sentimentul străbaterii unei jungle periculoase, pline de riscuri.
Mai puţin dizarmonic, dar la fel de nociv se comportă şi alte guverne. Sfârşitul berlusconiadei, curând după tratarea papandreoutitei acute în regim de urgenţă, indică acelaşi tip de evoluţii maladive. Dar ceea ce odinioară ar fi fost remediul, astăzi apare doar ca primul set de măsuri al unei carantine de la care ar trebui începută o altă construcţie statal-economică. Numai că la Bruxelles se ştie deja:
