Stimate domnule Lucian Raicu,
De cîteva zile Iaşul e năucit de tei. Un aer moale, dulce-dulce, răbufnind fierbinte în jurul femeilor înhămate la propriul lor cur, îmi copleşeşte eminescian sufletul, mi-l face ca pe-o baltă lină-n unde leneşe, aproape uleioase, de parfum. Aici şi acum trebuie scris despre Eminescu, în altă parte fraza nu va avea mireasmă specifică şi, unde nu-i iz, ştiţi şi dumneavoastră, vai de p....!
Aseară mi-a telefonat Dinescu. Nu eram acasă, dar ce bucurie blîndă am avut cînd am aflat de la mamică-mea că lunganul ăsta genial, cu faţa ca un galoş decolorat de spirt, şi-a adus aminte de mine. Cînd voi prinde de secundă o oră fericită, vă voi descrie întîlnirea, marea mea întîlnire cu Dinescu din 1972. Existenţa lui în carne proaspătă şi oase fluide m-a uimit, atunci, atît de tare, încît nu-mi venea să cred că-i el. Ce delir, ce salvare!
Recitesc Idiotul şi-mi aduc aminte că Dinescu purta volumul întîi, din ediţia B.P.T., într-o taşcă, în zilele acelei prime întîlniri. Da, da, mi-a atras chiar atenţia asupra prefeţei scrise de dumneavoastră! Cum se leagă totu-n amintiri!
Dar, pentru că am apucat-o pe partea Dinescului, să însemn şi chestia cu ouăle de raţă! Pus pe cumpărături fabuloase, scoţînd banii cu pumnul din geanta lui adusă din Paris, Dinescu cel de acum, cu vreo cîteva săptămîni în urmă, înfometat superb, a cumpărat fulgerător din piaţa Sfîntul Spiridon, patru ouă de raţă! Îi plăceau, erau verzui şi mari, promiteau gălbenuşuri cît roata carului mic! Dar la o coadă de moşnegi pensionari, la pîine, auzind ei că vorbim de ouă de raţă, au început să spună că-s periculoase că au "saponele", că ţi se-nfing ăstea în ficat şi mori, crăpi! Am mai adăugat şi eu, doctorul, că salmonella e într-adevăr nasoală şi iată-l pe Dinescu băgîndu-i în p.... mă-sii pe toţi şi nemaimîncînd ouăle. Sînt sigur, absolut
