Refuzul Bucurestiului de a condamna Israelul in 1967, alaturi de celelalte state comuniste, a fost prima recunoastere implicita a legitimitatii "doctrinei preventive" Presedintele Traian Basescu a aratat clar, la capatul sedintei CSAT de luni, ca el doreste ca noua strategie de securitate a Romaniei sa puna accent pe "actiunea preventiva, alaturi de aliati, in afara frontierelor tarii". Renuntarea la o politica "de tip reactiv" (a se citi: care raspunde la atacuri, odata ce ele s-au produs efectiv) s-ar face indeosebi in numele luptei impotriva "terorismului international structurat". In ceea ce priveste celelalte riscuri la adresa Romaniei, ele nu difera prea mult fata de cele expuse in vechea strategie de securitate, datand din 2001, acestea fiind: proliferarea armelor de distrugere in masa, regimurile totalitare care sustin terorismul, conflictele inghetate sau situatiile de instabilitate politica din apropierea Romaniei. Un element inovativ este enumerarea intre riscurile la adresa securitatii nationale a "proastei guvernari", pe fondul unui nivel ridicat de coruptie a institutiilor statului. Un raspuns de tip "preventiv" la amenintarile teroriste ridica doua probleme fundamentale. Prima este de natura juridica, deoarece conceptul de "razboi preventiv" nu se bucura de o acceptiune unanim recunoscuta. O interpretare literala a articolului 51 din Carta ONU, "Nici o prevedere din prezenta Carta nu poate impiedica dreptul individual sau colectiv la autoaparare, daca un atac armat se produce asupra unui membru al Natiunilor Unite", arata clar ca actiunile militare preventive sunt interzise, cat timp atacul efectiv nu exista. Totusi, in cazul Razboiului de sase zile din 1967, Romania a refuzat sa se alature celorlalte state comuniste care au condamnat Israelul, mentinand relatiile diplomatice cu aceasta tara, asemenea puterilor occidentale. Statul evreu actionase atun