Scopul acestor rinduri, extrase in mare parte cu penseta, printr-un procedeu oarecum dadaist, din Acordorul de semne, nu e acela de-a reconstitui din fragmente disparate portretul unui "artist la batrinete", ci de-a semnala cititorilor revenirea pe scena noastra literara a unui poet si publicist, Valentin Talpalaru, aflat mult timp intr-un nemeritat con de umbra. Probabil ca, in viziunea lui Valentin Talpalaru, poezia seamana cu un imens pian hodorogit, urcat usor pe scari (asta apropo de Sorescu) de la subsolul igrasios al unei scari (simbolul societatii de consum?) pe terasa unui viitor Turn Babel al Iasilor, pentru a fi lasat prada soarelui si vintului. In timpul urcusului, dinlauntrul pianului, odata cu portativele si arcurile, la fiecare etaj se pierd si o parte din clape, astfel ca din stralucirea de altadata a nobilului instrument nu ramine decit o vaga idee. Poezia devine propria sa sperietoare. O fantosa, o ingramadire de silabe risipite alandala in aerul epocii, impregnat cu decibelii nebunesti ai muzicii contemporane. In acest sens, munca acordorului de liniste, cum ar zice magistrul Ursachi, e zadarnica. Ea nu are nici un sens, odata ce tacerea a fost izgonita pentru totdeauna din cetate si din inima omului. Or, tacerea, dupa cum afirma unul din teoreticienii psihologiei transpersonale, Ion Manzat, este "un limbaj al spiritului". Ea este "taina si decriptarea tainei, este mister si scoaterea din mister". In acelasi timp, tacerea este creatore de sens. Ea macereaza in interiorul ei realitatea ce ne inconjoara, transformind-o in idee. In cuvint. Inauntrul ei se aud "liturghiile silentioase ale sinelui". Golind lumea de tacere, o golim de semnificatii. De sens. Devenim surzi la mesajele pe care ni le transmite sinele transcedental, prin intermediul linistii si contemplatiei interioare. Nu e de mirare, deci, ca pe strazile oraselor lumii moderne bintuie "pian