Devenit, în mod paradoxal, faimos pentru vehemenţa cu care s-a opus transformării persoanei sale, sau a personajelor create de el, în imagini publice, Jerome David Salinger (1919-2010) rămâne un autor cu totul aparte datorită scrierilor, puţine, pe care le-a oferit cititorilor.

Autorul cărţii care, într-o lume ideală, nu ar lipsi din biblioteca niciunui adolescent („De veghe în lanul de secară") s-a stins în urmă cu trei zile. Au existat întotdeauna speculaţii, mai degrabă speranţe, că există romane pe care Salinger nu le-a publicat în timpul vieţii, datorită nevoii vitale a scriitorului de a duce o existenţă retrasă.

Refuzul succesului

Salinger publicase câteva povestiri scurte înainte de a fi înrolat în armată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, experienţă care îl va marca profund. Prima povestire - „O zi perfectă pentru peştii banana" a apărut în revista „The New Yorker" în 1948. I-a urmat, în 1951, romanul care avea să îi aducă notorietatea atât de nedorită.

„De veghe în lanul de secară" relata aventurile unui adolescent rebel - Holden Caulfield - care, exmatriculat cu câteva zile înaintea vacanţei de iarnă, părăseşte pe ascuns şcoala şi ajunge să hoinărească fără ţintă pe străzile New York-ului. Romanul a primit imediat cronici favorabile şi a devenit un preferat printre tinerii cititori.

În 1953, Salinger publica colecţia „Nouă povestiri", care a stat trei săptămâni pe locul întâi în topul celor mai bine vândute cărţi în America. Vor mai apărea, în 1961, nuvela „Franny şi Zooey" şi povestirile „Dulgheri, înălţaţi sus acoperişul" şi „Seymour: o prezentare", ambele în acelaşi volum, în 1963.

Pe măsură ce faima romanului „De veghe în lanul de secară" a luat proporţii, Salinger a devenit din ce în ce mai retras, refuzând să dea interviuri sau să mai publice. I s-au prezentat mai multe oferte pentru a-i fi ecranizate