Afirmaţi în epoci diferite, situaţi la anumite paliere generaţioniste, în bogata posteritate maioresciană, E. Lovinescu şi G. Călinescu, Eugen Simion şi Nicolae Manolescu intră (în numeroasele analize care le-au fost consacrate) într-un joc al corespondenţelor, al afinităţilor elective.

Cine nu ştie că Eugen Simion este lovinescian? Cine nu a aflat că Nicolae Manolescu e călinescian? Ne-au spus-o ei înşişi de mai multe ori, şi eu i-am crezut, iniţial, pe cuvînt. Primul volum semnat de Nicolae Manolescu (după cel publicat împreună cu Dumitru Micu) se intitulaLecturi infidele şi se înscria, aproape ostentativ, în filiaţia lui Călinescu. Desenul impresionist, „infidelitatea“ dezinvoltă a lecturii, transbordarea criticii în teritoriile creaţiei, personalizarea şi psihologizarea instanţei critice, pînă la punctul în care criticul poate apărea în propria pagină cu sentimentele şi umorile lui: toate aceste mărci ale scrisului călinescian erau uşor de recunoscut şi la tînărul N. Manolescu.

Aparent, Eugen Simion este legat cu fire şi mai tari de E. Lovinescu, din care şi-a făcut un model (inclusiv onomastic). De la teza autonomiei esteticului, apărată o viaţă întreagă de Lovinescu şi pe care E. Simion a susţinut-o cu consecvenţă, înainte şi după 1989, şi pînă la „figurinele“ scrise tot după model lovinescian, foarte multe lucruri par să-l apropie pe criticul „şaizecist“ de marele critic modernist. Al treilea volum al lui Eugen Simion, şi primul care îl exprimă cu adevărat, este E. Lovinescu, scepticul mîntuit, iniţial teză de doctorat. Schema de „distribuţie“ a celor două posterităţi, a lui E. Lovinescu şi a lui G. Călinescu, ar fi, pe aceste filiaţii critice deja acreditate, evidentă.

Dar dacă recitim textele lui Nicolae Manolescu şi Eugen Simion şi dacă urmărim modul în care se articulează şi se exprimă viziunea fiecăruia asupra literat