Că românii protestează doar atunci cînd li se umple paharul. Că nemulţumiri sînt multe, iar răbdarea s-a sfîrşit. Indignarea pornită de la „Ghici, ghicitoarea mea?“ i-a scos pe românii în stradă. Românii au reacţionat. Surprinzător. N-am crezut că se va mai întîmpla. Numai că revendicările se împrăştie în toate direcţiile. Fiecare cere, vrea ceva. Protestele acestea ar fi trebuit să aibă loc demult, punctual, pe fiecare dezamăgire în parte. Protestele ar fi trebuit să fie închegate, cu cereri precise la momentul potrivit. Nu avem o practică a protestului constructivă, ci una distructivă, de tipul: „Capul lui Moţoc vrem!“. Punem pancarte, facem pamflete. Şi mai departe?

Că românul protestează: breaking news!. Media a profitat. Vrei, nu vrei, toată lumea iese la rampă, vituperează. Totul dă în clocot. Crapă sticla de atîtea talk-showuri şi telenovele. Şi mai departe?

Că miroase a oportunism. Politicieni din opoziţie, care ar fi putut să facă ceva pînă acum, nu au făcut. Au fost în Parlament şi le-a plăcut. Le-a mers bine si au căzut la pace, doar ca să rămînă acolo unde sînt. Acum ar vrea să se ralieze protestului, dar nu le merge. Ies de la căldură, ca să spună ce?

Că vrem să cadă Guvernul. Dar ce punem în loc? Cine va veni? În cît timp? Ce va face?

Că noi, biet electorat, nu vom şti nici acum pentru ce votăm, cu cine, de ce. Vom da doar un vot negativ lui Băsescu. Ura!!! Şi mai departe?

Că ne dorim cu toţii altceva. Că vrem anticipate. Dar mie îmi trebuie timp pentru a vedea cu cine votez. Partidele politice ar trebui să renunţe la luptele de vizibilitate, de putere internă şi să aleagă oameni capabili, pe care să-i susţină, dacă vor să supravieţuiască. Să nu iasă pe scena politică exact cu aceeaşi oameni compromişi (s-a văzut, de altfel, reacţia publică). Pentru asta trebuie timp, reorientare. Dacă e