Se scrie şi se vorbeşte parcă prea mult despre un meci, Rapid – Steaua, poreclit „derby” dar

în care fotbal n-am prea văzut. În schimb, am avut parte de obişnuitul show adiacent, început cu multe zile înainte şi continuat, iată, şi la zile bune după. Ba vom avea parte şi de încă alte prelungiri, cu sancţiuni, contestaţii, comisii, judecăţi. Din întreaga tărăşenie, m-a năucit denumirea de „eroi” atribuită arbitrului partidei şi căpitanului Stelei. Eroismul lor a constat în aceea că n-au oprit meciul când mai erau doar vreo 7 minute. Adică ăla fiindcă n-a scos echipa de pe teren (riscând astfel să piardă 3 puncte sau măcar unul, cel câştigat pe teren) iar ălălalt deoarece n-a fluierat sfârşitul partidei cu riscul unui război civil ale cărui prime bătălii avuseseră deja loc în stradă, cu câteva ore mai devreme. Faptul că aceşti doi oameni au procedat doar corect şi normal se traduce pur şi simplu prin eroism? Păi, atunci înseamnă că trăim într-o lume perfect anormală, lucru nu foarte greu de demonstrat din moment ce alaltăieri, în timp ce comisiile ălea despre care vorbeam mai înainte comunicau deja primele sancţiuni împotriva echipelor lor, domnii Becali şi Copos (alături de alţi 6 „domni”) umpleau sălile Tribunalului în aşteptarea sentinţei. Ajunşi aici, aproape că îi dăm dreptate unuia dintre cei 8 „investitori” (numitul Borcea care investeşte în ce-apucă: în fotbal – hă-hă-hă! - în şaormării transoceanice, în neveste proaspete, neintoxicate cu – tot hă-hă-hă! - „argint viu” sau ce-o fi fost) care zicea că nu-nţelege de ce un proces ca ăsta al lor trebuia să dureze 6 ani. Aşa e, zău: toată banda trebuia băgată la pârnaie încă de la primul termen, că doar probele existau încă de pe atunci. S-ar fi putut evita astfel multe, începând cu distrugerea Rapidului şi a lui Dinamo, cu ideea de a-i da stadionului din Bistriţa numele infractorului Pădureanu, cu