Scena era o baraca incropita din scanduri si placaje, cu un acoperis frumos sculptat in panza ca de sac, numai bun sa-i fereasca pe artisti de eventualele intemperii si de exploziile de simpatie ale publicului incins de consumul de peturi, sticle si cutii de diverse forme si marimi. Scolarii se imbulzesc sa o vada pe Doamna Gaga, gospodinele se dau in vant dupa Stefan Banica jr., fanii care se respecta nu rateaza concertele Metallica, publicul cizelat viseaza la recitalurile Ceciliei Bartoli. Muzica este glasul tainic al profundei noastre umanitati. De aceea melomanii topiti dupa Vali Vijelie si Dan Bursuc pot discuta despre idolii lor cu tot atata patos ca si romanticii incurabili care stiu pe de rost melodiile de la AC/DC, Sepultura sau Iron and Wine. In afara de gastile, castele si bisericutele devotatilor pentru care sunetul muzicii preferate e legea suprema de coagulare si coabitare, exista o masa densa de spirite eclectice, tolerante, straine de fanatism, ale caror gusturi muzicale imbratiseaza cu aceeasi spontaneitate cetera si acordeonul, pianul si tambalul, basul si toba mare. Povestioara care urmeaza este un elogiu inchinat acestor legiuni nestiute de gardieni bonomi ai spiritului popular (Volksgeist). De Santamarie Mare ne-am dus la tara. Satul ascuns intre dealuri ne astepta senin sosirea. In ochii mintii nu aveam decat casa batraneasca, sprijinita, parca, intr-o rana, adastand somnolenta la umbra ciresilor toropiti de soarele puternic al verii. Promisiunea unor ceasuri de liniste eco, fara coloranti si aditivi, imi zumzaia in urechile saturate de sirene de ambulanta si de vacarm urban. La intrarea in vatra satului, am crezut ca am gresit localitatea. O bucata din peisajul binecunoscut al paraschivelor anuale din dulcele targ se stramutase cu nerusinare in oaza mea de verdeata si de tacere. Tarabe, tejghele si corturi, amulete, crucioace si iconite, chine