N-am ales titlul doar ca atenţionare că suntem în Anul Caragiale. Cu moştenirea lui de destine necategorice, interesante, dar nelă sate decât să promită.

Mai sunt, schimbând ce e de schimbat, perioade literare care cultivă, fatal, schiţa. Între ele, anii ’30. „Pe vremuri din astea, nimeni nu mai închide socoteli, ci deschide conturi noui”, scria, în prefaţa Cărţii sale cu poeţi, de la Vremea, din 1935, Lucian Boz. Cel care ar fi putut deveni, dacă vremurile ar fi fost răbdătoare, un cronicar de etapă, cel puţin. Repezeala augurilor sub care a început să scrie l-a livrat unei vieţi de aventurier (v. reconstituirea lui Ilie Rad din România literară nr. 34/2009). Ne-au rămas, deci, puţine mărturii a ceea ce promitea să fie un talent de critic. Încercat pe câţiva dintre contemporani, mai cunoscuţi sau mai obscuri, în Cartea cu poeţi.

Verdictele, mai ales dacă le potrivim cu timpul când au fost date, sunt proaspete: „Estetica d-lui Arghezi aceasta este: să găsească unghiul vizual sub care urâtul se înconjoară de aureolele frumuseţii.”(p.15) Ori: „Cred că Bacovia a fost singurul poet român care n-a influenţat vocabularul. Nu există, pe cât ştiu, nici un cuvânt care să poarte grijă fiinţei lui, aşa cum sunt cuvinte eminesciene, argheziene, care fascinează pe imitatori. În schimb, Bacovia a pus în circulaţie o seamă de motive şi de stări sufleteşti, a creat pentru anumite lucruri tiparele cuvintelor şi muzica şi alhimia emoţiei - şi aşa vor rămâne.” (p. 22)

Se vede, fie şi din câteva exemple, că Lucian Boz nu este un demolator de statui. Pe Ion Barbu, de pildă, îl execută elegant („în definitiv, ce vrea omul acesta cu poezia sa? Nici mai mult, nici mai puţin decât absolutul. Absolutul este un gong, care de-atâta izbire începe să sune dogit.” – p.58), deşi are, în ce-l priveşte, dezamăgirile unui iubitor de forme frumoase, mai mult decât de esenţe