Pentru educatie, sfarsitul de saptamana trecut a stat sub semnul scolii care scoate “tâmpiti”. O vorba fara noima a unui politician, spusa acum vreo cativa ani, e preluata de presa si de-aici pana la a deveni “stindard” de reforma in educatie nu e decat un pas.
Am reactionat in momentul in care parintii insisi s-au adunat sub aceeasi lozinca stramba. Mi s-a raspuns ca nu cunosc realitatile scolii romanesti si ca nu pot pricepe semnalul de alarma si disperarea parintilor. Mi s-a mai spus ca argumentul evocat de mine, acela al respectului fata de copiii si tinerii in formare, e unul emotional si nu poate in nici un caz sa treaca inaintea evidentelor potrivit carora scoala romaneasca produce “tampiti”.
In fata atator semnale ca opinia mea nu e dorita in spatiul public ar trebui sa nu mai revin asupra subiectului. Eticheta este deja scrisa, e validata, e asumata pana si de parinti … ce mai caut eu sa tulbur linistea furtunii cu ideea de respect fata de copii si tineri. Ce m-am trezit acum sa dau lectii celor care stiu cel mai bine de ce si cum se produc “tampitii” in scoala româneasca ?
Că politicianul astazi e, maine nu mai e, iar jurnalistul are scuza lui … aceasta-i felia de viata pe care i-a dat-o realitatea, nu are cum sa spuna altceva. Dar parintele, el e cel care traieste zi de zi cu cel pe care scoala il face tampit “cu metoda”. Asta mai lipsea acum, respectul ….
Nu-mi mai ramane altceva de facut decat sa masor marginalitatea judecatilor mele. Am inteles, in Romania sunt in afara curentului general. Vor fi fiind insa românii altfel decat alte popoare ? Prin ce cuvinte isi varsa altii naduful cu privire la scoala ? Mergand pe firul unor asemnea intrebari, am ajuns sa-mi amintesc o dezbatere ce a facut oarecare valva in Franta, undeva, pe la mijlocul anilor 2000.
Totul a pornit de la o carte a unui profesor francez, Jean-Paul Brighelli