Gheorghe Pârja ne propune un aliaj între vechime şi modernitate, între simplitatea vocii iniţiale a dezrădăcinatului şi complexitatea rostirii sale pe planul unei culturi poetice care a evoluat. De la premisele universului arhaic poetul ajunge la un rafinament nervos ce-şi caută efectele fără a se pierde din vedere arhetipul. Mai mult decît de Blaga, asemenea versuri ni se înfăţişează precedate de "notaţiile" lui Emil Isac, primul poet ardelean "modernist", cu alura lor de confruntare între "sănătatea" ţărănească şi tentaţia "decadentă": "Scriu data zilei de început oglindit într-o piatră lucie/ O aureolă înconjoară arinii şi colina cu nume fantastic/ Unitatea de măsură a mîndriei este mama bătrînă/ Femeia cu care semeni şi în somn şi în cafeneaua clujeană.// Cînd te preţuiesc sînt un simplu ţăran/ Care învaţă rugăciunea ce deschide sufletul/ Aud noaptea în jur arpegiile din unduirea şampaniei" (O zi a luminii la sfîrşit de aprilie). Gheorghe Pârja aşează o imagistică prezumţioasă pe fluxul simţirii sale ancestrale calme, contemplative. Impactul dintre două regiuni ale experienţei sensibile se transpune în impactul dintre două scriituri: "Rece este grilajul din piaţa istoriei/ Cuţite de argint/ Lucesc în memoria pietrei./ Astăzi putem adopta copiii elefanţilor/ Instituţia scrisului/ Nu este votată/ De guvernul furnicilor.// Noi toţi vorbim/ Voi toţi vorbiţi/ Tot vorbim/ Pînă rugineşte memoria lumii.// Apoi ne întoarcem spre noi/ Ca într-un muzeu al vîntului/ Unde oprim/ Literele să nu se facă cuvînt" (Muzeul vîntului). Natural, transpare şi în aceste texte obsesia obîrşiilor. Dar solemnitatea genezei e amortizată de o modalitate metaforizantă, cu miză decorativă, nuanţată de un iz de scepticism. Mai mult decît un scrib al începuturilor absolute, al misterelor ultime, poetul are aerul unui reporter dezinvolt ori al unui fotograf de artă căutînd unghiuri ingenioase. Oc