Spiritul, spune Valéry, se comportă ca şi cum nu l-ar atinge viaţa, moartea, pasiunile, nevoile, neliniştile şi nici măcar persoana celui ce gândeşte (cf. I, 1482). Pare şocant. Merită să porţi pe umeri un asemenea domnişor, unul căruia nu-i pasă de existenţa ta? Din fericire, ideea se atenuează printr-o bruscă escaladă, până la a se anula. Toate acestea, viaţa, moartea ş.a.m.d., nu sunt pentru spirit "decât mijloace, pretexte, resurse de mister şi dovezi care îl incită, îl hrănesc, îi răspund, sau îl întreabă", adaugă Valéry. M-am speriat degeaba: spiritul nu se închide, cum ameninţase, într-un turn de fildeş, străin de mine însumi şi de tot ce-i omenesc. Răsuflu uşurat. Am oricum destule griji, destulă bătaie de cap cu tot ce ni se întâmplă, deloc nu-mi ardea să-i intentez proces spiritului, pentru parazitism.
Dar matematicienii, îmi zic, machiavelic, ei, nicidecum străini lui Valéry, ori invers, nu se poartă de parcă lumea toată n-ar fi decât un fleac pe lângă provocarea pe care le-a lansat-o Fermat?
*
Aşa îi vorbeşte domnul Teste lui Dumnezeu: "Doamne, eram, în neant, nesfârşit de nul şi de liniştit. Am fost deranjat din starea asta ca să fiu azvârlit în straniul carnaval" (II, 37). Dumnezeu ar putea să-i răspundă: "Lasă, dragă, lasă! N-am ştiut că te deranjează. Am să repar eroarea cât de curând".
Continuarea ar fi impresionantă ("Te văd ca pe stăpânul acestui întuneric pe care-l privesc când gândesc...") de nu s-ar încheia grandilocvent: "...şi pe care se va scrie ultimul gând". Al cui ultim gând? Al lui Teste însuşi, ori al lui Dumnezeu? Echivocul nu durează mult: "Mărturisesc că mi-am făcut idol din spiritul meu, dar altul n-am găsit".
Nu ştii ce să zici. E de admirat atâta orgoliu, e de dispreţuit? În sine, spiritul merită tot respectul. Ce mă deranjează, ca să-i reiau cuvântul, e acel ceva care spune eu