Declanşarea războiului din Irak a provocat dispute între alianţa americano-britanică şi cîteva state occidentale, a generat ample manifestări ale pacifiştilor şi critici din partea intelighenţiei - sînt lucruri de-acum cunoscute. Victoria neaşteptat de rapidă părea să le fi dat dreptate lui George Bush şi lui Tony Blair şi să-i fi redus la tăcere pe cei care se opuseseră războiului, în frunte cu preşedintele francez Jacques Chirac şi cu cancelarul Gerhard Schroeder, consideraţi de oficialii americani reprezentanţi ai "vechii Europe". Naţiunile Unite au fost tot timpul într-o poziţie dificilă, iar atacul recent asupra sediului din Bagdad, în care şi-au pierdut viaţa mai mulţi funcţionari, inclusiv reprezentantul ONU, Sergio Vieira de Mello, repune în discuţie într-un mod acut tema rolului ONU. Între timp însă în Irak continuă să moară soldaţi americani, ucişi de misterioase "grupuri de rezistenţă", ţara e încă departe de a fi pacificată, iar armele de distrugere în masă ale lui Saddam, invocate de Bush şi Blair pentru a justifica intervenţia armată, încă n-au fost descoperite. Lucrurile s-au complicat şi mai mult după sinuciderea consilierului David Kelly, care se pare că a furnizat BBC date despre "exagerarea", de către guvernul britanic, a proporţiilor ameninţării pe care ar fi reprezentat-o armele. Obligaţi să explice de ce au spus că Saddam cumpărase uraniu din Nigeria şi că avea arme chimice şi biologice (chestiuni încă nedovedite), George Bush şi Tony Blair dau vina pe serviicile lor secrete, care le-ar fi furnizat informaţii neîntemeiate şi neverificate. Opinia publică şi comentatorii politici pronunţă însă, din ce în ce mai des, cuvîntul "minciună": toată lumea pare să accepte că cei doi lideri n-au spus adevărul; întrebarea e dacă au făcut-o conştient şi deliberat sau dacă au fost victimele serviciilor de informaţii.

De la obiect obscur la adevăr