Două popoare. Două destine. O paradoxală alăturare, făcând din Rusia tiranică, dar plină de forţă locul de afirmare fantastică a unei împărătese nu mai puţin fantastice, care a fost Ecaterina a doua.
Autocrata fără de milă faţă de poporul ei, condamnat la non-libertate, - cu înţelegerea şi prietenia istorică arătată iluminiştilor, gânditorilor Franţei, care au pregătit republica şi drepturile moderne ale unui popor făcând din libertate ţelul suprem al existenţei.
Ecaterina, patroana luminată a acestei gândiri, o împărăteasă criminală, triumfătoare, conducând imperiul rus prin îndrăzneală, şiretenie şi cruzime, cu rezultatele magnifice ale politicei, având în vedere interesele Rusiei, ca naţiune, nu şi ale poporului rus, condus cu mijloace ne-democratice, totuşi admirate de acest popor rus, căruia totdeauna, în decursul istoriei sale, i-a plăcut să fie supus în acest mod, şi care, în Franţa, ar fi prilejuit de mult revoluţii de genul celei de la 1789...
În schimb, armele nefericitei regine ce a guvernat patria tuturor iluminiştilor, - invitaţi cu măreţie în acea tiranică, de nemişcat, Rusie, au fost - armele Mariei-Antoaneta - graţia, farmecul, bunătatea, febleţea, frivolitatea, sufletul austriac al Vienei Mariei-Tereza, mama Antoanetei, uşuratica...
Ea venind în Franţa, tot la cincisprezece ani, cu un destin de martiră... Şi una şi cealaltă chemate pentru o căsătorie diplomatică, fiecare cu un principe necunoscut, exilându-se, copile fiind, din ţara natală, ca să domnească într-o ţară străină, ale cărei obiceiuri nu le cunoscuseră încă.
Diferenţa, una călătorind din Germania spre Rusia incognito, din motive de securitate.
Cealaltă, sosind în caleaşcă la 7 mai pe malul Rinului, frontiera naturală ce despărţea cele două ţări şi primită imediat cu mult fast... Maria Antoaneta, potr
