Veche şi distinsă cercetătoare a fenomenului literar românesc şi străin, căreia îi datorăm o serie de volume bine primite de critică, precum micromonografia Mihail Sebastian (urmată de o masivă ediţie a publicisticii scriitorului, Jurnal de epocă), Momente ale romanului, G. Călinescu sau "Seriozitatea glumei estetice", Traiectorii, Cornelia Ştefănescu a publicat recent a doua ediţie a unui alt studiu întru totul remarcabil, Destinul unei întâlniri: Marcel Proust şi românii, apărut la Editura Elion (2008).

Să notez că adevăratele pasiuni literare sunt "de longue haleine", ca să nu spun că uneori, ele nu te părăsesc toată viaţa. Aşa i se întâmplă şi autoarei noastre, ale cărei preocupări proustiene ating uşor câteva bune decenii. Aşa cum singură menţionează, a început să se documenteze sistematic încă din 1967, urmărind cu asiduitate apariţia celor 21 de volume a ediţiei de Corespondenţă, îngrijită de Philip Kolb. Aceasta i-a oferit o mare bogăţie de material pentru temele ei preferate. Una dintre ele, şi nu de mică importanţă, este relaţia marelui scriitor francez cu prietenii români şi implicit interesul său pentru România din primele două decenii ale secolului trecut. Şi faptul s-a datorat în primul şi în ultimul rând familiei Bibescu, fraţilor Anton şi Emmanuel şi a unei largi încrengături care cuprinde nume de rezonanţă istorică, precum Brâncoveanu, Suţu, Epureanu, la loc de frunte situându-se poeta Anna de Noailles şi scriitoarea Martha Bibescu. Dar să vedem lucrurile mai de aproape, aşa cum ni le înfăţişează, cu metodă, Cornelia Ştefănescu, servindu-se de amintita ediţie a scrisorilor.

Prietenia lui Marcel Proust cu români a luat amploare în jurul anului 1900. Scriitorul, care se ştie că frecventa cu o mare plăcere "la haute société", a fost atras de perspectiva relaţiilor mondene cu societatea română (aristocrată) aflată la Paris, de f