(D. V.) Canon: "lista" scrierilor care se bucura de aprobarea criticilor si a antologatorilor si care sint considerate demne de a fi studiate in scoala - explica un dictionar oxfordian de termeni literari din 1990. "Listele strict preferentiale (...) apartin unui sistem predominant ideologic, inchis, normativ, restrictiv si oficializat, prin adoptare autoritara de catre institutia religioasa, didactica sau academica a fiecarei epoci. "Canon" si "cultura oficiala" devin in mod esential notiuni sinonime. Prin cartile proclamate "canonice", o comunitate iti defineste imaginea spirituala, respectiv sistemul de valori spirituale" - scrie Adrian Marino (Biografia ideii de literatura, vol. 4, 1997). Constatind relativismul notiunii, teoreticianul identifica patru "mari" categorii de canoane: profesionale - ale "cercetarii", "invatamintului" si ale "culturii generale"; ideologice - aceasta pare a fi zona mai cunoscuta, direct sau indirect, in spatiul romanesc; ea a fost "desenata" in studiile americane, care au insistat asupra corelatiilor dintre literatura si rasa ("canoane ale rasei albe, impuse celorlalte rase"), clasa (canoanele "burgheze" sau "nomenclaturist-proletare"), gender (canoane masculine impuse publicului feminin). Ar urma canoanele geografice - norme occidental sau oriental europene, asiatice etc. - si, in sfirsit, cele istorice - "constituite in mod empiric, in timp, prin acumulare succesiva si verificare istorica". Acestea din urma sint perpetuate si validate de institutia literara (manual, universitate, critica si istoria literara) si de succesul la public - potrivit unei formule mult citate a lui Virgil Nemoianu, opera canonica este, din acest punct de vedere, "un best-seller al majoritatii istorice". Sa retinem doi termeni-cheie din cele spuse pina acum: autoritate si caracter relativ. Ei constituie, din start, un cimp propice contestarii. Si, intr-