Nu incetez sa fiu uimit de seninatatea afisata mereu de "oamenii certitudinilor". Pentru ei nu exista indoiala, lumea e facuta din granit inexpugnabil, cu totii traiesc pe un teren al soliditatii eterne. Cu precadere, in zona politica, siguranta se afla la ea acasa. Conducatorii dau verdicte imuabile, viata lor nu trece decit prin faze de sfidatoare stabilitate, opiniile le sint tari ca fierul si iuti ca otelul. Intr-un eseu faimos din secolul al XIX-lea, Nature/Natura, romanticul (transcendentalist) Ralph Waldo Emerson observa, la un moment dat, un lucru mai degraba ciudat. Spune eseistul ca omul cel mai apropiat de ideea cunoasterii totale este poetul. Da, stiu, sinteti deja contrariati. Va intrebati cum poate o natura esentialmente subiectiva, onirica, instabila, precum cea poetica, sa-si asume un exercitiu intelectual atit de complex si elaborat - al obiectivarii prin excelenta -, pretinzindu-se campioana eforturilor cognitive, derulate milenar de umanitate? S-ar crede ca avem la mijloc o mica si arbitrara "solidaritate de casta", stiut fiind faptul ca Emerson era, intre atitea altele, si poet. Ma grabesc insa sa descurajez o asemenea banuiala. Acest mare orator si - intr-un anumit sens - mare filozof american, care a teoretizat, atit de staruitor, impersonalitatea, sustinind ca individul isi va recapata spiritualitatea autentica, arhetipala, doar atunci cind va reusi sa iasa din personalitatea lui limitativa si va dezvolta abilitatea (nerestrictiva) de a contempla lucrurile "din afara" ("trans-personal", adica "obiectiv"), nu va putea fi vreodata suspectat de afirmatii gratuite sau "subiective". Tocmai atitudinea impersonala - intemeiata pe intransigenta si stoicism - l-a facut celebru in epoca. In definitiv, Emerson isi explica afirmatia cu ajutorul citorva argumente convingatoare. Foarte pe scurt, el constata ca exista diverse forme de intelectualitate, "prins