„Nodurile“ industriei au fost lăsate fără infrastructură şi logistică, astfel că serviciile, construcţiile şi comerţul au crescut bazându-se mai mult pe importuri decât pe producţia autohtonă.

Pentru a construi o uzină sau o platformă industrială, 60% din banii necesari trebuie investiţi în amenajarea infrastructurii - energie de mare putere, linii ferate, drumuri tehnologice, conducte, instalaţii de abur sau aer comprimat, aducţiuni de ape şi canalizări etc. Până prin anii '90, România dispunea din plin de asemenea infrastructuri şi aproape fiecare oraş mai mare avea în împrejurimi astfel de platforme industriale, dotate cu toate echipamentele logistice amintite mai sus.

Dar ceva s-a întâmplat, şi aceste platforme ori au fost lăsate în paragină, ori au fost vândute pe mai nimic, astfel că industria românească de azi e doar o fantomă a ceea ce fusese în urmă cu 15-20 de ani.

Între timp, sectoare care au mare nevoie de produse industriale (construcţiile şi serviciile) s-au dezvoltat impetuos, dar mai mult pe bază de importuri, pentru că producţia autohtonă era insuficientă, iar capacităţile de producţie s‑au prăbuşit.

Aşa că, uşor-uşor, economia a ajuns ca un ciorap destrămat, lăsată fără „nodurile" (a se citi platformele industriale) de care depindea întreaga „urzeală" a celorlalte sectoare. Aceasta ar fi, în esenţă, imaginea conturată într-un studiu privind fundamentele economiei, realizat de prof. dr. Cezar Mereuţă, preşedintele Centrului Român de Modelare Economică (CERME), şi prezentat în cadrul unei reuniuni a Asociaţiei Generale a Economiştilor din România (AGER).

Pe ce structuri să ne bazăm

„România nu trebuia să renunţe la capacităţi de producţie importante, în total 31, dintre care amintesc aici doar câteva: platforma Pipera, Roman Braşov, Aro Câmpulung, Rocar Bucureşti, Tractorul Braşov sau Hidromecanica", a declarat Ceza