1. Cantareata cheala, la Noctambules, in 1950
2. Eugen Ionescu, intre actorii-regizori Marcel Cuvelier si Nicolas Bataille
3. Afisul spectacolului de la Theatre de la Huchette Cea mai teribila frustrare pe care o resimte cineva care se ocupa cu pasiune de teatru este aceea de a nu putea sa "prinda din urma" un spectacol. Fie ca acel spectacol a trait (cu mult) inainte de a se naste el, fie ca, din cine stie ce pricini, nu a apucat sa-l vada desi au fost perfect contemporani, omul caruia i se povesteste de catre altii cat de buna si de frumoasa a fost cutare opera scenica acum scoasa de pe afis nu se poate niciodata consola de pierderea ireparabila a ceva care va ramane, intr-un fel sau altul, unic.
In comparatie cu literatura, pictura, muzica, filmul, teatrul - arta a clipei - pare a vietui sub blestemul efemeritatii. Inventarea mijloacelor de fixare si conservare a imaginii si a sunetului a rezolvat doar partial problema, caci un spectacol inregistrat nu va fi nicicand, oricat de "artistic" s-ar face preluarea, mai mult decat o copie palida a intamplarii de pe scena si nu va da privitorului altceva decat o idee generala despre regie, jocul actorilor, decor si costume. Va lipsi intotdeauna contactul viu cu energia si "aerul" reprezentatiei, adica exact cu acel ceva care este nu numai specificul, dar si farmecul de neinlocuit al teatrului. Din pacate, insa, viata unui spectacol dureaza, de regula, cel mult trei-patru stagiuni; exceptiile sunt rare si, cand ele survin, duhul nevazut al teatrului pare ca se razbuna crunt: o montare careia i se prelungeste artificial, din ratiuni financiare, "termenul de valabilitate" capata infatisarea greu suportabila a unei mumii prost conservate. Un spectacol care sa se joace, neschimbat, ani in sir este un adevarat miracol. Ei bine, un astfel de miracol a adiat, vreme de trei zile (cat tine, prin traditie, un
