Primesc in fiecare zi, pe adresa personala de mail, tot felul de mesaje inspirationale, insotite invariabil de fotografii cu flori, cu pajisti intinse si cu norisori alburii, toate compilate cu atentie pentru detaliu in Power Point. Am constatat, cu aceasta ocazie, ca sunt foarte multi oameni, de obicei necunoscuti, preocupati de timpul pe care-l aloca zilnic unui zambet, unei intalniri cu oamenii dragi, cunoasterii de sine sau rostirii unei rugaciuni care sa ma ajute sa-mi continui ziua incununata de succes.
Iar viteza de propagare a unui astfel de demers – fiecare dintre destinatarii mesajelor fiind indemnat de propria constiinta, precum si de recomandarea emotionanta de la sfarsitul expunerii, sa trimita atasamentul celor cinci oameni din viata lui care merita sa aiba o zi mai buna – ma face sa ma gandesc la faptul ca se va naste o epidemie de optimism, care va nimici totul in jur, inclusiv discernamantul. Tocmai de aceea am fost destul de circumspecta atunci cand am vazut ca noul spectacol al Teatrului Undercloud, Calatoria, spectacol realizat de Chris Simion si Ioana Marchidan si gazduit de Teatrul Ion Creanga, are drept motto urmatoarele randuri: „Cauta neincetat sa ramai liber. Inima ta poate iubi tot ce doreste. Viata nu are nicio valoare inchisa intre limite.Te desavarsesti mereu. In fiecare rasarit de soare se naste ceva frumos. Calatoria aceasta nu are sfarsit." Recunosc ca m-am asteptat ca aceasta punere in scena sa fie doar o insiruire organizata de clisee si de stereotipii motivationale, stranse din culegeri de afirmare a Sinelui. M-am bucurat sa constat ca ma inselasem, desi, am obiceiul sa-mi cultiv cu multa voluptate prejudecatile. Spectacolul are la baza parabola moderna, aparuta in 1970, Pescarusul Jonathan Livingston, de Richard Bach, dar evita sa cada in capcana expunerii mult prea didactice a principiilor filosofiei orien