Trecutul apropiat este mai dificil de asumat decât cel îndepărtat, în special pentru că protagoniştii lui sunt şi protagoniştii de azi.

A existat şi încă mai există, în ultimii 20 de ani, o savoare cel mai adesea nedocumentată a înfierării păcatelor politice interbelice. Se vânează legionari, uneori se şi inventează adeziuni reprobabile (cazul Lucian Blaga). Problema este că aceste „deconspirări” se fac ignorând contextul şi, mai ales, dau naştere unor concluzii nu doar pripite, ci justiţiare, obtuze, care tind să pună în umbră opera autorilor respectivi. Aproape că mai mare patimă s-a investit în punerea la zid a păcatelor legionare ale unor Cioran, Noica, Eliade, decât în cea a compromisurilor uriaşe acceptate de majoritatea intelectualităţii în vremea comunismului. Trecutul apropiat este mai dificil de asumat decât cel îndepărtat, în special pentru că protagoniştii lui sunt şi protagoniştii de azi.

Pentru a putea sesiza câte nuanţe încap într-o asemenea opţiune politică, de tinereţe, într-o astfel de opţiune romantică, în esenţa ei, mă voi opri asupra unui critic literar cu un temperament special şi un destin contorsionat, de-a dreptul tragic pe alocuri: Ion Negoiţescu.

Paradoxal este că, dacă în publicistica literară autorul se dovedeşte a fi un oponent constant al subminării literaturii de către imperativele politice de coloratură naţionalistă, în cea politică el ia entuziast partea mişcării legionare, care tocmai pe o astfel de platformă ideologică îşi sprijinea demersul. Oricum, articolele cu pricina ne arată că implicarea scriitorului a fost ceva mai intensă decât paginile memorialistice lasă să se întrevadă. În Straja dragonilor, scriitorul are tendinţa de a minimaliza activitatea sa propagandistică: „Iată-mă deci nu numai student, ci şi legionar, în cămaşă verde, cu diagonală neagră şi pantaloni negri înfundaţi în cizmele ca smoala, mărş