Cînd mi-am ales tema eseului, nu bănuiam în ce mă bag. În mod oarecum vag, ideea mea se conturase de ceva timp, iar faptul că aș fi primit un impuls pentru a pune pe hîrtie cele cîteva gînduri pe care le aveam nu-mi putea fi decît de ajutor. Ideea în sine părea și ea destul de clară:Vizuina, romanul lui Norman Manea, se înscrie, în viziunea mea, în ceea ce Ian McEwan numea, referindu-se la Saul Bellow, Philip Roth și John Updike, „Proiectul American“. Acesta ar fi cadrul larg al discuției. Telescopînd însă, cred că Vizuina creează un personaj cvasicolectiv ce ar ține piept cu brio duetului Herzog-Humboldt von Fleischer. Bineînțeles că mă refer mai întîi la Peter Gaspar, vărul enigmaticei Lu, cel care evoluează de la a fi un tînăr sportiv, superficial în toate, chiar și în propria vitalitate, la un intelectual prins în jocuri detectivistice impregnate de livresc. L-am asociat pe Peter Gaspar cuplului Herzog-Humboldt pentru prima oară cînd am citit un eseu al lui Norman Manea în volumul Laptele negru: aflam atunci că autorul eseului l-ar fi întrebat pe Saul Bellow, în 1978, pe cine ar alege dintre cele două personaje. Am încercat să mă pun în locul lui Bellow – știu, e un act apropiat de hybris – și mi-am dat seama că imposibilitatea unei alegeri clare vine din faptul că cei doi sînt de fapt fețele unui singur personaj: un misterios chip se metamorfozează și trece din Herzog în Humboldt: la fel se întîmplă cu Peter Gaspar și cu Augustin Gora. Un tînăr prozator irlandez care trăiește și scrie în România, Philip Ó’Ceallaigh, îmi spunea, acum cîteva zile, că Herzog e cel mai optimist roman pe care l-a citi vreodată. Mi-am dat seama atunci cît de mult diferă percepțiile noastre: pentru mine, Herzog e o culme a pesimismului, cartea care mă pune pe picioare, cam o dată pe an, fiind Darul lui Humboldt. Această anamorfoză Herzog-Humboldt, care depinde în mod esențial de