Vestea recunoaşterii martiriului monseniorului Ghika de către noul Papă Francisc, printre primele acte oficiale ale pontificatului, ne-a oferit încă o şansă - nesperată parcă în aceste vremuri tulburi - de a vedea că şi România are acces la acel circuit al valorilor universale scrise prin simplitate, fără trâmbiţări inutile.

Monseniorul Prinţ Vladimir Ghika, decedat în 1954 la închisoarea Jilava la vârsta de optzeci şi unu de ani, spunea că unirea cu Roma nu l-a făcut mai puţin ortodox, ci l-a ajutat să-şi adâncească crezul în această extraordinară sensibilitate de spirit pe care a construit-o Biserica Catolică Una, a primelor secole. Figură de înaltă clasă, nepot de principe, înrudit cu elita boierimii româneşti şi aristocraţia Fanarului, dar şi cu nobilimea europeană, prin mama sa, Moret de Blaremberg - care descindea tocmai din Henric al IV-lea al Franţei – are ascendentul sufletesc al personajului care face istorie.

Ajutat de o memorie fantastică şi de rafinata înţelegere a detaliului, Monseniorul a ucenicit pe căile diplomaţiei, făcând bine şi captând atenţia lumii spre ţara de unde provenea. Se ştie însă mai puţin că prinţul Ghika, după o strălucită prezenţă în Franţa, în rândurile clerului diecezei Parisului, căreia îi aparţinea şi după periplul internaţional care i-a permis să ajungă pe toate continentele, chiar şi în îndepărtata Japonie, a fost un mare prieten al Bisericii Române Unite, cu centrul la Blaj, pe care o admira şi o respecta şi în rândurile căreia ar fi dorit iniţial să-şi înscrie apostolatul. A primat mai târziu, pe deplin justificată, chemarea sa spre universalitate, înţelegând că limba Apusului îi deschidea porţile traducerilor de suflet dinspre Răsăritul care îl forjase şi calea către ţărmurile occidentale, pentru care putea să fie sans titre ambasadorul sufletului românesc.

Monseniorul Ghika a beneficiat încă de la începu