De regulă (statistică), produsele artistice care au continuări ajung să-şi dezamăgească admiratorii iniţiali. Impactul volumului sau al filmului ce deschide seria nu mai poate fi obţinut, deşi politica pragmatică asequel -ului tocmai acest lucru îl vizează. Publicul de bună calitate se simte păcălit, iar critica are grijă să-i observe autorului (cu o undă de satisfacţie) reluarea schemei, utilizarea aceluiaşi tipar, micşorarea elementului de interes pînă la cota de avarie, incapacitatea de a imagina un alt scenariu şi de a propune un concept nou, ilustrat într-un mod artistic performant. Totul parcă dezamăgeşte.

Nu şi în cazul unui volum ca All Death Jazz, o continuare asumată, de către Nicolae Avram, a proiectului poetic deschis prin Federeii (2010). Foarte plăcut impresionat, la prima întîlnire cufedereii (puberi chinuiţi într-un cămin ceauşist), de plasticitatea transparentă, necăutată, a expunerii ororilor, găseam o „marcată originalitate“ a unui poet „format“, pe care l-aş fi vrut, atunci, ieşit „la lumina recunoaşterii critice şi publice“. Autorul susţine acum această investiţie critică şi dă o nouă carte, absolut remarcabilă, din aceeaşi pastă. Mai mult, compoziţia este mai riscantă şi mai sofisticată, ceea ce pe un simplu versificator l-ar fi „demontat“, ca atare, la o încercare similară.

De data aceasta, Nicolae Avram nu-şi mai creează efectul de insolitare exlusiv din detaliile naturaliste ale vieţii (şi morţii) în cămin, oferite într-un flux „epic“ de cîteva personaje scăpate din iad şi istorisind despre el. Structura narativă se păstrează, însă ea e completată prin două registre poetice diferite, alternate cu o vădită ştiinţă (şi artă) a construcţiei. Poetul oferă şi grafic marcajele, ajutînd lectorul să delimiteze tipurile distincte de discurs şi să sesizeze contrapunctul.

Poezia se obţine, înainte de toate, prin