Românii nu au dus niciodată lipsă de idoli. (Vorbim de idoli, nu de modele.) Mai întîi, au ştiut să-şi făurească un Pantheon privind în trecut: istoria trebuia să fie glorioasă, pentru ca astfel să se compenseze frustrările prezentului şi complexul de inferioritate că sîntem un popor mic şi de care nu se prea ţine cont. Apoi, desigur, românii au avut grijă să-şi construiască idoli şi din contemporani. De multe ori au fost ajutaţi în acest sens de propaganda vreunei dictaturi. Alteori vremurile grele i-au împins să se agaţe cu disperare de cîte un personaj. Fireşte, românii nu sînt singulari în predispoziţia lor de a-şi construi idoli. Oamenii învăţaţi ne spun că acestă înclinaţie ţine de natura umană. Ba mai mult, ne asigură că omul e o fiinţă religioasă şi că adoraţia este ceva constitutiv - prin urmare, chiar şi în circumstanţe secularizate, el va investi religios în zona profană. La începutul anilor '90, idolii românilor erau foarte vizibili - asta cu atît mai mult cu cît unii le purtauchipul în piept,
sub formă de insignă sau mărţişor. Apariţia lor electriza (un eufemism pentru "isteriza") masele: unii le făceau să le bată inimile foarte puternic pensionarilor, alţii femeilor de la APACA, alţii intelectualilor din Piaţa Universităţii. Adolescenţii avea şi ei parte de leşinurile lor, atunci cînd ne vizita ţara cîte un megastar de import. Astăzi, Ion Iliescu este un simplu preşedinte (zîmbetul lui nu mai stîrneşte nici pasiuni, nici enervări), Petre Roman un politician din planul doi-trei, Emil Constantinescu un profesor universitar cu multe amintiri, iar Marian Munteanu un om cu barbă şi cravată care, neştiut de nimeni, învîrte foarte mulţi bani. Cît despre Michael Jackson, acesta nu a mai scos o melodie nouă de nu ştiu cînd, arată destul de rău şi, din disperare că nu-l mai bagă nimeni în seamă, îşi agaţă copilul peste balustrada balconului. Actualii