Din vara pana in toamna anului trecut prestigioasa revista Romania literara a publicat o serie de polemici care i-au avut ca protagonisti pe Bujor Nedelcovici, Gabriel Dimisianu si Mircea Iorgulescu. Mi-am pus intrebarea ce semnificatie au aceste confruntari pentru cineva care traieste intr-un alt spatiu decat cel carpato-danubiano-pontic sau, ca sa fabulam putin, intr-un al timp decat acesta al mizerabilei istorii contemporane. Probabil ca una dintre temele care oricat de mult ar trece timpul si oricat de mult s-ar altera moravurile, nu se va perima este aceea a autonomiei esteticului, a relatiei dintre etic si estetic, dintre un autor si cartile sale. Intr-o asemenea situatie ce ai de inteles? Ce poti sa spui? Cum te aperi sau cum ataci? Astfel, nu pot sa cred ca un mare ticalos poate scrie carti mari. Daca lucrurile ar sta asa, atunci toata istoria artei si a literaturii ar ajunge sa se sfarame ca un material calp si, banal spus, nu ar mai fi reusit sa strabata veacurile. Dar nici nu pot sa cred ca un autor imaculat din punct de vedere moral, daca nu are talent si cultura, poate sa produca niste carti de mare valoare. Intorcandu-ne la primul caz, nimeni nu contesta faptul ca Eugen Barbu este un scriitor important si cu toate acestea, oricat de inalt ar construi fanii sai soclul pe care sa-si aseze idolul, acesta ca un colos cu picioare de lut, pana la urma tot se prabuseste. Aceasta din limpedele motiv al lipsei de caracter. Eticul poate sa absoarba si sa transfigureze teribile lasitati. Dar face aceasta daca in spatele acestora licareste ceea ce, usor demodat, numim cainta. Cred in autori ticalosi dar care ajung sa se caiasca. Atunci opera lor capata o lumina aparte si mai presus de talentul cu care au scris respectivele pagini se distinge o noblete care da in cele din urma valoarea adevarata. Al doilea caz... Il am in vedere pe cel care de multe ori in acest