În dimineaţa zilei de 11 martie 1871, la ora 10,00, domnitorul Carol I a convocat la palat fosta Locotenenţă domnească (Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi col. Haralambie) de la care preluase puterea în 1866, şi le-a înmînat membrilor actul de abdicare. După o oră de insistenţă din partea celor doi oameni politici, Carol acceptă "cu cea mai mare silă" să mai reflecteze, cu condiţia că românii vor fi în stare să prezinte o listă de Guvern şi să treacă Bugetul prin Parlament. Adusă în Parlament de Lascăr Catargiu în jurul orei 13,00, chestiunea declanşază o adevărată hărmălaie care nu încetează decît la ora 18,00, fără nici o decizie. Mulţimea insurgentă adunată pe străzi şi incitată la violenţă de prezenţa unor subunităţi ale Armatei hotărăşte să se deplaseze spre palatul domnitorului pentru a-l răsturna. Prefectul Poliţiei îl informează pe Carol asupra iminentului asalt al mulţimii şi, în momentul în care i se cere să asigure paza şi siguranţa instituţiei, înaltul funcţionar îşi dă demisia. În aceste condiţii dramatice, alături de Carol I nu se mai afla decît Lascăr Catargiu. Guvernul format de Lascăr Catargiu în acea noapte de mare pericol îl avea pe generalul Christian Tell la Ministerul de Război, pe Gheorghe Costa-Foru ca ministru de Externe, pe Nicolae Kretzulescu la Justiţie, iar la Ministerul de Finanţe pe Petre Mavrogheni. Pentru a înţelege ce ar fi însemnat abdicarea lui Carol I în primăvara anului 1871 să facem apel la o analiză pertinentă, cea a istoricului Mihail Polihroniade: "Punerea în discuţie de către puterile interesate a existenţei Unirei. Primejdia mişcărilor separatiste. Tribulaţiunile nesfîrşite prin întreaga Europă în căutarea unui alt principe care să rişte din nou experienţa ce o făcuse domnitorul Carol. Pierderea definitivă a unei posibilităţi de sprijin din partea Germaniei şi certitudinea cîştigării unui nou duşman în dinastia de H