De la 1 septembrie se da oficial liber la noua stagiune, 2007-2008, ale carei puncte tari se anunta a fi legate de Sibiu si Bucuresti (din nou), de Iasi (in premiera) si Cluj (prin potentialul de disputa estetic-umorala detinut de orice spectacol semnat de Andrei Serban). Nu stiu cum se face, insa, ca – in ciuda promisiunilor mai vesele decit mai an, tot nu se anunta ca teatrul romanesc va rupe usile Europei ori macar ale propriului spatiu de existenta.
Nu neaparat din cauza ca in tara noastra s-ar produce numai timpenii (mult sint, dar nu toate), ci, continui eu sa cred si sa ma repet, din motivul ca busolele au plecat sa se bronzeze prin Madagascar, iar preocuparea pentru surprinzatoarea si fascinanta evolutie a propriului buric, care se vrea legitimat fiindca e ombilic si e al nostru, a infestat definitiv si iremediabil, dupa tabara creatorilor, si pe cea a criticilor. Exista si dovezi scrise: urmare a confruntarilor (eu le-as zice, mai degraba, circ) de anul trecut in legatura cu afirmatiile lui Alice Georgescu din articolele pentru care i s-a cerut sa iasa din juriul final al Premiilor Uniter, Teatrul azi a lansat o dezbatere despre prezentul, viitorul si rolul criticii de spectacol (in Romania), citeva dintre raspunsurile participantilor fiind deja publicate in ultimele doua numere ale sus-numitei reviste. Din primele trei interventii (cele la care am avut acces pina acum) ale Mirunei Runcan, Mihaela Michailov si Mircea Morariu, reiese, in primul rind, ca Alice Georgescu habar n-are ce vorbeste cind spune ca nu exista cronica de intimpinare si analiza, ca totu-i bine si-ar fi si mai bine daca n-ar fi ailalti, ca noi pe toate le-am zis, nenicule, inca de la pas’opt, ca menirea criticului e sa lanseze directii (si sa vorbeasca englezeste, ca altfel nu pricepe ce scriu confratii) si sa fie performativ el insusi (probabil, pentru ca altfel, fara sa-si