Spaima aceea care anihila total fiinta rationala, pe aceea cine-o deconteaza? Sau pretul „modernizarii” nu cuprinde si un fleac cum e frica generalizata? De cite ori am scris despre destine frinte sub presiunea unor evenimente sociale potrivnice, despre indivizi, familii sau grupari sociale care au fost marcate pe viata pentru nenorocul de a se fi situat pe alt tarm decit cel pe care se gaseau cei ce au ales bine, ma trezesc cu apostrofari, reprosindu-mi-se ca nu aceasta a fost trasatura epocii, ca accidentul istoric al unor indivizi nu compromite efectul de modernizare pe care l-a cunoscut Romania de dupa razboi. Argumentul modernizarii, ca un fel de valoare suprema, nu e suficient si nu justifica, insa, „ingredientele" cu care a fost infaptuita. Modernizarea nu e o valoare in sine atita vreme cit redistribuirea economica nu e facuta pe criterii de dreptate, iar participarea democratica e subordonata ideologicului. Nu ma interpeleaza numai aparatorii vechii alcatuiri, care practica un discurs justificativ, ci si colegi onorabili, unii care nu pot fi banuiti de simpatii. Scriitorul Livius Ciocarlie, care a decoperit recent ca a fost urmarit si inregistrat de o armata, se declara iritat de faptul ca „epoca Ceausescu" este considerata „cea mai rea". A fost foarte rea, admite, „din punct de vedere material; nu aveam ce minca si era frig in casa". Dar n-a fost ca pe vremea lui Dej, n-a fost bagat la inchisoare. Ceva se schimbase: „Voiau sa stie ce se-ntimpla si sa previna, dar se fereau sa reprime inainte ca pericolul sa devina evident. Ceea ce nu vrea sa spuna ca devenisera mai cumsecade... In cotidianul obisnuit simteai, de altfel, o spaima anume... Spaima era mare si tocmai pe asta contau. Stiau sa ne induca sentimentul de pericol". Chiar asa, spaima aceea care anihila total fiinta rationala, pe aceea cine-o deconteaza? Sau pretul „modernizarii" nu cuprinde si un flea