Foto: Cristian Marcu / Jurnalul Naţional Statul de drept presupune obligaţia fiecăruia de a se conforma normelor de conduită stabilite de comunitate. Corupţia este încălcarea respectivei obligaţii, abaterea de la normă. În sens restrâns, corupţia se referă la transferul nelegitim al banului public în buzunare private.
Dacă statul de drept include şi mijloacele necesare reprimării corupţiei, adică garanţiile respectării normei, în forma sa modernă şi democratică, acesta codifică şi o serie de principii şi standarde menite a asigura echilibrul între drept şi dreptate. Principiul că fiecare este cinstit până la proba contrară sau cel potrivit căruia este preferabilă absolvirea unui vinovat decât pedepsirea unui nevinovat exprimă asemenea exigenţe.
Dimpotrivă, statul dictatorial împarte societatea în hoţi prinşi şi hoţi neprinşi încă, bănuiala fiind suficientă spre a conduce la condamnare. Înlăturând prezumţia de bună credinţă, mentalităţile dictatoriale răstoarnă şi sarcina probei (acuzatul trebuind să-şi dovedească nevinovăţia, iar nu acuzatorul să-şi probeze acuzele) spre a ajunge chiar la negarea dreptului la apărare. Dacă suspiciunea este suficientă, la ce mai este nevoie de apărare?! Recunoaşterea ar fi mai potrivită. La nevoie, ea poate fi smulsă prin tortură. Procedură justificată prin aceea că suspectul care îşi neagă vina nu face decât să îngreuneze mersul "justiţiei". (sic!)
Evident, un asemenea sistem naşte tot corupţie. Este corupţia puterii care, spre a se consolida, lărgeşte arbitrar cercul suspecţilor. Din scop nobil lupta împotriva corupţiei devine mijlocul prin care concurenţii sau oponenţii sunt scoşi din joc.
Există oare un stat de drept dictatorial? Dictatorii au susţinut mereu că au aplicat legea. Este adevărat! Numai că între forţa dreptului şi dreptul forţei au pus semnu
