În Omul fără însuşiri, Musil descrie pe larg o anume stare premergătoare răz­boiului, atmosfera încărcată (dar nu à la Caragiale) în care tensiunile par să se acumuleze pe nesimţite și oamenii devin din ce în ce mai iritaţi, discuțiile dintre ei capătă un alt ton, deși nu identifică un motiv anu­me. Nimeni nu bănuieşte nimic, fireşte, nimeni nici nu observă că, încet-încet, ceva se schimbă, că pluteşte în aer un ce nedefinit şi de rău augur. Trăim într-o atmosferă asemănătoare de nici nu mai ştiu cîtă vreme. O tensiune insuportabilă deja se tot adună, Dumnezeu ştie pînă cînd şi ce anunţă. Toată lumea e iritată, nervoasă, toţi, de la călătorii din autobuz la „moderatorii“ emisiunilor TV, vor­besc pe un ton îngrozitor de ridicat, răstit, toţi sînt certăreți și prepuelnici și nu dau doi bani pe buna-credință a celorlalți, nimeni nu mai are pic de înțelegere, nu mai acordă circumstanțe atenuante, fiecare te bagă direct la cremenal pentru prima gre­șeală. Parcă toți se uită la televizor sau ci­tesc doar ca să-și confirme ideile, nimeni nu se mai arată permeabil la argument. De-acum, toate armele sînt permise: dacă vrei să deființezi pe cineva, i-o tragi, nu stai pe gîn­duri, îi pui în gură ce cuvinte vrei, n-are-a face că nu le-a spus, le-ar fi putut spune. Știm noi mai bine ce-i în sufletul lui. Amabilitate, curtoazie, politețe – prostii demodate și periculoase. Cine mai are timp și chef de așa ceva? Acum, cînd... Urbanitatea e considerată stupiditate. În loc de rîs – ricanare; în loc de ironie subtilă – batjo­cură groasă, scuipată peste mutră; în loc de zîmbet – grimasă; în loc de sarcasm – înjurătură socotită, gravă, fără umor. Înjurătură mustoasă, la obiect, pardon: la subiect, nu așa, pronunţat Dumnezeu mami, nu personal cineva, ci ghinion. Ba exact personal. Înjurăm la desființare, cu ură. Și nu ne doare. Înghițim. Unora pare chiar să le placă. Mai vor. Lumea