În faţa volumului unui debutant în poezie, întotdeauna se cască un hău. Neexistând un orizont de aşteptare alimentat de volumele precedente, o oarecare temere şi dezorientare există. De aceea, de îndată, mici beculeţe se aprind în mintea cititorului: se numeşte Violeta Ion, deci e o doamnă, deci poate că scrie siropos, cine ştie, sau voit şocant că tot e politically correct ca doamnele să fie egale cu bărbaţii, de ce nu li s-ar îngădui şi libertatea violentării cititorului. Următoarele asocieri se leagă de copertă, titlu, textele de clapă. Aflăm că Violeta Ion a obţinut Premiul pentru Poezie la Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor (deducem că volumul are deja validarea unor critici cu greutate). Coperta de un ocru stânjenitor cu un păianjen atârnând vag deasupra unei mese de şah sperie şi trezeşte angoase. Iar numele, da, cum se poate uita, numele, Marta, trimite de îndată la personajul biblic, sora Mariei, poate pe nedrept trecută mereu în plan secund şi pozând în exemplu de "aşa nu". Marta cea silitoare care trebăluieşte de zor, încercând să pună ordine în lucruri, Marta altruistă, care nu se gândeşte decât la bunăstarea oaspetelui, fie el chiar Fiul lui Dumnezeu, Marta Violetei Ion.

În bună măsură, toate aceste aşteptări pe care diferitele surse extratextuale le creează sunt adevărate, dar mereu în poezia Violetei Ion e mai mult decât atât. Pe lângă tristeţile casnice şi uzuale, pe lângă spaimele de orice fel, pe lângă conturarea vânoasă a unui personaj care ar fi putut sta la fel de bine într-un text epic, a modelului de feminitate ascunsă îndărătul sarcinilor de zi cu zi şi care de fapt ţine lumea la un loc, ei bine, pe lângă toate astea, Violeta Ion reuşeşte să strecoare câte o notă aparte, câte un mic detaliu, surprinzător şi bulversant. Se poate spune despre versurile ei orice, mai puţin că sunt previzibile. "Îmi cad ochelarii/ când văd lung