Cine sînteţi dumneavoastră, domnule Luis Leante? Sînt un scriitor de 40 de ani, care a început să publice la 20, cînd era la universitate. Am publicat o duzină de cărţi: povestiri şi romane, două dintre ele fiind pentru copii. Dar mai ales mă consider un cititor care, din cînd în cînd, renunţă la citit în favoarea scrisului. De mai bine de două decenii sunt profesor de latină într-un liceu din Alicante. Cum aţi descoperit Sahara Occidentală şi cum aţi scris romanul Mira si yo te querré (Cît te mai iubesc)? Am descoperit Sahara în 2001, cînd am făcut o călătorie în taberele de refugiaţi saharieni din Tinduf. Împreună cu 35 de studenţi, le-am dus material şcolar şi medical. Am descoperit în aceste tabere aproape 300.000 de oameni care trăiesc în condiţii precare de mai bine de 30 de ani. Pînă în 1975 au trăit în Sahara Spaniolă, fiind vorba la acea dată de ultima colonie spaniolă. În 2002 am fost pentru a doua oară acolo. De astă dată, am descoperit deşertul şi duritatea vieţii în acel loc. M-am hotărît atunci să scriu o carte în care să relatez evenimentele care i-au determinat pe mulţi saharieni să-şi părăsească ţara pentru a scăpa de invazia Marocului şi a Mauritaniei. Cît din această carte e realitate şi cît ficţiune? Jumătate-jumătate. Povestea de iu-bire dintre Santiago şi Montse e ficţiune, chiar dacă există în această poveste şi date reale. Descrierea vieţii saharienilor din 1975 pînă în prezent e povestită aşa cum am auzit-o din gura protagoniştilor ei. Cum trăieşte astăzi poporul saharian? Cred că ar fi interesant, pentru cititorii români, să detaliaţi puţin subiectul. Există speranţa ca lucrurile să se schimbe acolo? Din 1975, saharienii care au fugit din ţara lor, adăpostindu-se în Algeria, trăiesc exclusiv din ajutoare internaţionale. Se instalează în Hammada, una dintre cele mai aride zone ale deşertului. Trăiesc în corturi ca ale păstorilor nomazi