Până în 1989, Cortina de Fier a separat ideologic Estul comunist de Vestul democraţiilor liberale. Zidul Berlinului nu era doar convenţionala linie de sciziune a Germaniei, rezultată după victoria aliaţilor asupra naziştilor ci şi cortina între două lumi diferite politic, economic, cultural, social, educaţional şi probabil în toate modurile posibile, care crescuseră pe traiectorii divergente timp de aproape o jumătate de secol. Practic, două generaţii de europeni s-au format în spirit Est-Vest, iar amprenta acelor mutaţii mentale persistă încă, de o parte şi de cealaltă, luând uneori formele (neo)populismului.

Falimentul Uniunii Sovietice şi al regimurilor socialiste din Europa central-răsăriteană a ridicat brusc şi oarecum neaşteptat cortina între cele două jumătăţi ale continentului. Pe imensul val al speranţei, libertăţii regăsite şi al paradigmei integrării din anii ’90 şi 2000, zece ţări din fostul bloc satelit al URSS au devenit membre ale Uniunii Europene. Părea triumful definitiv al unităţii, libertăţii şi bunăstării europenilor după bulversantul secol XX, un fel de sfârşit al istoriei la care visase Francis Fukuyama în faimosul său eseu din mai 1989, publicat in The National Interest.

Criza financiară globală din 2008 şi extensia ei actuală (declinul moderat dar constant al standardului de viaţă al clasei mijlocii occidentale în raport cu anii ’80 sau 90, criza datoriilor suverane, şomajul în creştere) au spulberat iluziile bunei şi generoasei Europe. Campionii discursului globalist de până mai ieri au devenit promotorii protecţionismului şi dezintegrării. Fondatorii liberalismului şi ai gândirii universale ne explică acum avantajele de a sta acasă, că la ei plouă mult. „S-or mai fi săturat şi oamenii ăştia de atâta integrare cu Estul, le-o fi ajuns…” spun, pe un ton înţelegător, doi pensionari cumsecade din Cluj în staţia de autobuz, cu un zi