De la „prea mult” la „prea puţin” este, probabil, formula care ar caracteriza cel mai bine turnura semnificativă din politica externă a Statelor Unite, după plecarea neoconservatorilor de la guvernare, pe 20 ianuarie 2009.

Lipsită de un grand vision pentru secolul XXI, obosită de o criză internă prelungită, parcă puţin timorată, America supravieţuieşte astăzi ca putere globală consumând din extraordinarul capital de încredere, speranţă, forţă civilizatoare, bunăvoinţă şi excepţionalism acumulat în ultimele două secole, prin efortul luminat al generaţiilor trecute de politicieni şi strategi de la Washington. Precauţia excesivă şi mininalismul acţiunii politice externe din prezent nu duc însă nicăieri, lăsând scena internaţională într-un vid de putere pe care nici o Uniune Europeană vulnerabilizată de criza datoriilor şi de şomajul în creştere, nici o Chină obsedată de mirajul creşterii economice permanente (deci, ceilalţi doi poli de influenţă ai lumii actuale) nu îl pot deocamdată compensa. Faptul că America nu se mai implică nu a fost neapărat un câştig de securitate la nivel global.

Revoltele populare masive din Siria şi Egipt, declanşate împotriva unor longevive regimuri de forţă brută, bazate pe armată şi pe desconsiderarea sistematică a voinţei cetăţenilor, au pus Occidentul în general, şi America în particular, în faţa unor dileme morale, politice, de strategie şi de atitudine realmente fără precedent, pe care încă nu au reuşit să le depăşească onorabil. Ceea ce era clar şi indiscutabil până mai ieri, a devenit brusc interpretabil, nuanţat şi evaziv, din momentul în care s-a realizat că nu există opţiune perfect convenabilă. Convenabilă cui? Oamenilor care trăiesc acolo sau „intereselor de stat” din regiune?

Am încredere deplină că America şi Europa se vor trezi curând din această pauză morală (practic, din buimăceala de după „primăvara arab