Dacă ai o rablă de maşină, veche de prin anii socialismului victorios, o Dacie zdrenţuită, buşită de cîteva ori în traficul terifiant al capitalei sau în parcarea din spatele blocului, vine o vreme cînd simţi nevoia să o făţuieşti, să nu-ţi mai fie ruşine să ieşi cu ea pe strasse. Aşa s-a gîndit şi Cristi, un amic de-al meu, care poseda de vreo cinci ani o Dacie, an de fabricaţie 1982, pe care o cumpărase în rate şi la mîna a doua. Avea tot timpul în urechi cuvintele verişoarei sale dinspre tată: "Băi vere, ce te faci cu droaşca asta şantieristă, că n-am mai văzut aşa ceva din vremurile lui Pazvante?". Această remarcă, precum şi altele la fel de acide au reuşit să-l scoată pe Cristi din starea de nepăsare legată de vehiculul cu care "ieşea pe bulevard" şi să intre într-o adevărată dilemă. Avea două variante, deşi ar fi existat şi o a treia, cea a renunţării la maşină. Dar cum nu avea de gînd să se înghesuie zilnic în autobuzul 336, a început să cugete la primele două posibilităţi: să-şi ia o maşină nouă sau s-o vopsească pe cea veche. Pentru prima variantă avea nevoie de ceva "mărunţiş" sau putea să ia maşina în rate: trebuia să meargă la ARDAF cu rabla lui pe care o lăsa acolo şi primea pe ea un bon de 10 milioane de lei, apoi trebuia să se prezinte cu bonul la orice dealer Dacia şi ar mai fi avut de plată încă o mulţime de milioane, în rate, pentru o maşină nouă. În cei cinci ani în care scoţi din buzunar lunar o anumită sumă, noua ta maşină se uzează la fel de tare ca aceea pe care ai dat-o la fier vechi. În cele din urmă Cristi s-a decis, "vreau nu vreau, trebuie să-mi vopsesc cioara!". Mai întîi, ca orice om cu gîndire economică şi practică s-a dus să prospecteze piaţa: un service, două, trei, o cunoştinţă, un prieten, un vecin bun. S-a hotărît pentru ultimul, mai ales că era şi mecanicul blocului, cel care îl scotea întotdeauna din necaz, atunci cînd hîr