Perechea româno-suedeză s-a înclinat în faţa dublului Jonathan Marray/Frederik Nielsen, care au beneficiat de un wild-card pentru a intra pe tablou, în cinci seturi, 4-6, 6-4, 7-6 (5), 6-7 (5), 6-3.
Înfrîngerile dor. Primele secunde de după sînt crîncene. Corpul se relaxează, dezamăgirea e în ochi, în picioare, în mîini, dar mai ales pe faţă. Tristeţea de la Wimbledon pentru Horia şi pentru Robert s-a înmulţit ieri cu trei.
Trei finale au pierdut cei doi. Trei finale consecutive, trei trofee destinate învinşilor. Trei festivităţi de premiere cu gust amar. Anul 2012 părea să fie cel al uitării trecutului, al pasului înainte. Pînă în finală, Horia şi Robert au mers aproape perfect, un singur set pierdut în faţa redutabilei perechi Melzer/Petzschner.
Duet inedit
Apoi, mult prea cunoscuta sîmbătă a venit din nou. Cu capriciile ei, cu finala feminină de dinainte, cu vestiarele aproape goale, cu ploaia ei. Şi cu adversari aproape necunoscuţi. Britanicul Jonathan Marray şi danezul Frederik Nielsen, doi jucători clasaţi dincolo de Top 50 la dublu, care mai jucaseră în trecut împreună de vreo patru sau cinci ori.
Nici ei nu ştiu prea sigur, dar vineri trecuseră în semifinale de fraţii Bryan. Horia şi Robert porneau în mod cert favoriţi, cap de serie cinci, de două ori în finală, opt trofee cîştigate. Iarba însă e şi ea capricioasă, la fel ca sîmbăta.
Primele semne aveau să respecte argumentele precedente. În faţa unei arene centrale aproape pline, cu doamne elegante şi domni sorbind din pahare de şampanie, Horia şi Robert au fost dominatori, au jucat precis şi au făcut break-ul în game-ul al şaptelea şi au încheiat primul set cu 6-4. Primul lor set în finală în al treilea an.
Echilibru fragil
Lucrurile aveau să meargă în aceeaşi direcţie pînă în game-ul al zecelea, cînd Robert şi Horia au cedat setul cu 6-4. Mai departe, dublul r