Sunt vizibile la fiecare pas bubele pe care justiţia românească le are în cap. Bube în cap, hemoroizi la celălalt capăt al organismului. Un circuit al şpăgii se desfăşoară alambicat şi în mare viteză, ca la o cursă de formula unu. Scoate banul infractorul care vrea să iasă basma curată, scoate banul şi procurorul sau judecătorul care vânează un post.
Un post mai sus oferă leafă mai mare sau satisfacţii profesionale mai înalte? Aiurea! E vorba doar de şpagă, de sfânta şpagă. Un procuror scoate la greu banul pentru a ajunge şef la un parchet de pe lângă o Ogradă de Apel fiindcă, în noua sa funcţie, va căpăta de „n” ori mai multă şpagă.
Astfel, ceea ce a dat este lin amortizat, Domnul fie lăudat, ba mai iese şi un profit însemnat. Mita plătită de el e ca un felinar roşu deasupra unui bordel; orice trecător aflând, dintru început, că acolo, la bordelul Ogrăzii de Apel, poţi gusta contracost din plăcerile oferite de o justiţie tare perversă.
Putregaiul se manifestă însă mai de timpuriu. Încă de pe băncile facultăţii, viitorii procurori şi judecători cunosc dresajul cu biciul aspru al fraudei, fiind deseori siliţi să umble la teşcherea, pentru a-l unge pe dom’ profesor. Nu-s greu de intuit năravurile pe care cu precocitate ei le deprind; nu-i greu de ghicit ce justiţie vor întrupa ulterior, când vor intra în pâine ca în brânză.
Mai apoi, admiterea la şcoala de magistratură se va face tot pe pile. Sunt şi locuri pentru cei ce învaţă cinstit, nu se poate altfel, dar foarte puţine. Grosul e pe şpagă. Altfel unul de nivelul lui Ponta nu ajungea procuror.
Lucrurile n-au stat niciodată altfel în ţara noastră. Avocaţii, judecătorii, procurorii au fost mereu în România incorecţi. La universitatea Cuza, leagănul violenţei antisemite din România, decanul facultăţii de drept era înainte de război A.C. Cuza. Un smintit, care a făcut apoi echipă cu
