Desigur, fenomenul crizei economice nu se încadrează între lucrurile agreabile din viaţa unei colectivităţi. Este, până la urmă, un soi de catastrofă naturală, precum un cutremur sau un tsunami, care loveşte necruţător ceea ce întâlneşte în cale. Dar, după fiecare eveniment de acest gen, oamenii se ridică şi merg mai departe. Crizele au ceva din implacabilitatea acestor fenomene. Chiar dacă, după ce se produc, crizele lor apar evidente şi ţin, de cele mai multe ori, de erori umane, şi nu de procese geologice sau meteorologice. De-a lungul istoriei umanităţii, crizele economice s-au manifestat sub diferite forme, fiind generate de creşteri nesustenabile şi generând depresiuni severe. Simplificând, am putea spune că preţul banilor a variat uneori brutal, în funcţie de anumite conjucturi sau decizii cu impact general.
La noi, criza vine după aproape două decenii de creştere economică, după criza politică din decembrie 1989 care a dus la prăbuşirea economiei de comandă. Toţi aceşti ani au adăugat câte ceva - din păcate, haotic şi necontrolabil - la repunerea în funcţiune a mecanismelor economice. Preţul acestei creşteri buimace a fost o inflaţie greu de ţinut în frâu şi seisme sociale şi financiare de genul jocurilor piramidale şi al falimentelor bancare. Fiecare experienţă de acest gen a creat însă anticorpii necesari evoluţiei, spre o autentică economie de piaţă. Trendurile instalate în ultimii ani au părut trainice. Ele au generat crize ale forţei de muncă şi escalada preţurilor în tranzacţiile imobiliare, devenite principalul motor al creşterii economice.
Criza va afecta, cu precădere anul viitor, întreaga populaţie. Şomajul va creşte, puterea de cumpărare va scădea. Zone întregi ale economiei speculative se vor prăbuşi. Criza va avea însă şi un merit: acela de a o curăţa de excrescenţele neviabile, de a înlocui ponderea speculaţiilor cu aceea a producţie
