Am tot văzut la ştiri „cum îi împinge pe sărmanii oameni sărăcia, de se îmbulzesc, călcându-se-n picioare pentru alimente”, şi m-am hotărât să merg şi eu, să văd cu ochii mei cum îi împinge sărăcia. Nici vorbă! Se împing unii pe alţii. Se împing, cad, se calcă în picioare, îşi smulg marfa din mâini, ţipă „săriţi! mă omoară!”, ceilalţi sar, salvează produsele, apoi ies tremurând asudaţi, dar victorioşi.
Vineri, Mangalia, 100 de inşi, promoţie la detergent. E linişte, magazinul încă nu s-a deschis, oamenii stau adunaţi ca oile, dar e şi cam frig. Cei mai mulţi sunt vădit deranjaţi la apariţia presei. (Nu-i vorbă, de multe ori şi presa se-mbulzeşte, dar la evenimente, când te trezeşti dat în lături de vreun cameraman spătos care are impresia că-i în junglă cu maceta, nu între oameni). Sunt jenaţi că-s prinşi la coadă şi încearcă să se justifice, deşi nu-i nici o ruşine să stai la coadă. Mulţi am stat la cozi, doar asta era constanta universală a sistemului: coada, ca element de sprijin al societăţii multilateral-dezvoltate – ca şi cozile: pe lungime, lăţime şi nu de puţine ori şi pe înălţime, caracteristică ce încă nu s-a pierdut. Circul pentru care vine presa nu este coada ca fond, ci grămada care se formează ca urmare a lipsei cozii ca formă. Lupta. Magazinul aruncă promoţia şi grămada începe să se-mpingă. Ca la un meci de rugby fără reguli.
Câteva femei povestesc lupta de la ulei, numărându-şi pe pipăite vânătăile. Sunt nemulţumite că magazinul – care pare să aibă sloganul „clientul nostru, vandalul nostru” – nu organizează o coadă civilizată. Au venit câţiva jandarmi care se aşază între uşi şi mulţime, vrând să formeze ei un fel de pâlnie. Fac apel la oameni să se comporte civilizat, să nu se-mpingă, că-şi vor face rău unul altuia. Uşile se deschid şi nimeni nu mai aude nimic. E ca atunci când scoţi dopul la cadă şi apa se buluceşte gâlgâin
